Într-una dintre ocazii, Iisus le-a răspuns că le va da doar un singur semn: „Neam viclean și desfrânat cere semn, dar un semn nu i se va da, decât semnul lui Iona prorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți. Bărbații din Ninive se vor scula la judecată cu neamul acesta și-l vor osândi, că s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; iată, aici este mai mult decât Iona” (Matei 12, 39-41)

Semnul, în contextul biblic, era un eveniment sau o activitate, supranatural(ă) sau nu, care avea menirea să autentifice anumite afirmații. De obicei, semnul era o minune cu un înțeles clar, menită să dezvăluie ceva precis. Însă, plini de ură împotriva lui Iisus, deoarece le strica stăpânirea despotică asupra poporului, liderii se închideau în nebunia necredinței și nu puteau primi nici o învățătură despre viața veșnică.

Precum egiptenii odinioară s-au împotrivit Providenței divine, așa și acum iudeii Îl provoacă pe Iisus cerând un semn din cer, un semn care să-i convingă pe deplin, un semn pe care nu-l mai făcuse nimeni în istorie, pentru a-și dovedi mesianitatea. Tocmai văzuseră un semn extraordinar, acela al izgonirii demonului, urmat de revenirea abilităților fizice ale celui bolnav (Matei 12, 22), dar în loc să creadă, Îl acuză că a făcut aceasta cu puterea lui Beelzebul, căpetenia demonilor. Acest semn nu fusese de ajuns pentru a mișca împietrirea inimii lor. Iisus știa că nici un semn nu i-ar fi schimbat din ceea ce erau și de aceea, „suspinând adânc, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă, că nu se va da semn acestui neam” (Marcu 8, 12). Ceilalți evangheliști adaugă faptul că singurul semn care li se va da va fi acela al prorocului Iona, care a stat trei zile și trei nopți în pântecele peștelui, fiind un semn pentru niniviteni și, în același fel, Iisus va fi semn pentru evrei.

Cine a fost Iona și ce a făcut el, încât Iisus să-l amintească precum semn doveditor al Dumnezeirii Sale?

Iona a fost unul dintre profeții lui Israel și a primit poruncă de la Dumnezeu să meargă în orașul asirian Ninive și să anunțe distrugerea lui iminentă. Însă Iona nu s-a supus poruncii dumnezeiești, ci a decis să fugă de Dumnezeu, îmbarcându-se într-o corabie. În timpul nopții s-a stârnit o furtună puternică pe mare și, fiind conștient de mânia divină pe care el o provocase, cere să fie aruncat în apă, unde este înghițit de un pește mare, în burta căruia petrece trei zile și trei nopți. În urma unei rugăciuni de pocăință a profetului, peștele îl duce pe țărm, de unde merge în cetatea Ninive și le vestește cetățenilor distrugerea iminentă.

Ninivitenii erau închinători la idoli, oameni căzuți adânc în prăpastia păcatului și, odată ce păcatul se instalează în inima omului, mustrările nu își mai ating scopul. Dar odată cu vestea adusă de profet un lucru extraordinar se întâmplă: nu numai că acești oameni, care nu credeau în Dumnezeul lui Iona, își recunosc păcatele, ci începând de la cei mari, până la cei mici, spune Sfânta Scriptură, „au crezut în Dumnezeu, au ținut post și s-au îmbrăcat în sac” (Iona 3, 5). Însuși împăratul s-a dezbrăcat de hainele împărătești, s-a îmbrăcat în sac și s-a culcat în cenușă, dând ordin ca nici oamenii, nici animalele să nu mănânce și să nu bea nimic. În acest context, se dezvăluie adânca pocăință la care ajunsese împăratul, care mai înainte se culcase în mocirla păcatelor de tot felul: „Poate că Dumnezeu Se va întoarce și Se va milostivi și va ține în loc mânia Sa, ca să nu pierim” (Iona 3, 9).

O pocăință cu răsunet

Tâlcuind această pocăinţă colectivă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „era ciudat să vezi cum sacul se bucură de mai multă trecere ca purpura. Căci beţia şi lăcomia au zguduit cetatea şi era să o dărâme; iar postul a pus-o în picioare când se clătina şi era gata să cadă”.

Sfânta Scriptură nu ne spune ce anume a provocat această întorsătură în inimile lor. Nu știm de ce Iona a fost pentru ei un semn doveditor al veridicității cuvintelor sale. Unii comentatori presupun faptul că locuitorii păgâni ai cetății aflaseră ceea ce se petrecuse cu Iona. Probabil că timpul petrecut în burta peștelui a lăsat și urme pe trupul său, ca urmare a acțiunii sucurilor gastrice, înfățișarea lui nemaifiind una tocmai normală, fapt care cu siguranță că ar fi stârnit măcar curiozitatea de a afla povestea omului aflat în fața lor, dacă nu chiar groaza.

Iată, așadar, o pocăință cu răsunet a unui neam străin de Dumnezeu. În schimb, poporul ales al lui Dumnezeu a decis să-și închidă inima în fața semnelor dumnezeirii...

Iona, semn al Învierii lui Hristos

Scopul misiunii lui Iona, trimis la niniviteni prin pântecele chitului și purtat în adânc trei zile și trei nopți, a fost acela de a prefigura cele trei zile de la răstignire până la Învierea lui Iisus. Iona, nu prin discursul său, ci prin propria experiență dureroasă, a profețit moartea și Învierea Domnului mult mai clar decât dacă le-ar fi proclamat prin vorbe. Căci a fost luat în burta peștelui și readus pe pământ a treia zi, ca să fie semn al lui Hristos Care avea să Se întoarcă din adâncurile iadului a treia zi.

Precum Iona a trecut de pe corabie în pântecele peștelui, în abisul mării, spune Fericitul Augustin, la fel și Hristos a trecut de pe Cruce în mormânt, în abisul morții. Și precum Iona a suferit aceasta de dragul celor care erau în corabie și erau în pericol de moarte, așa și Hristos a pătimit de dragul celor aflați pe valurile acestei lumi.

Deși putea fi ușor luat în derâdere, semnul lui Iona, care prefigura Învierea lui Hristos spre transfigurarea întregii naturi umane, era cel mai mare semn care li se putea da evreilor, pentru adeverirea mesianității Sale, căci nimeni, niciodată, nu s-a întors dintre cei morți prin propria sa putere. Cu toate acestea, Iisus a suspinat adânc, pentru veacurile ce aveau să vină, căci știa că Învierea Lui nu avea să aibă nici un efect asupra lor.

Nu putem înțelege divina smerenie a lui Iisus, care știa foarte bine ce avea să pătimească și ce biruință avea să aibă. Iadul întreg nu a reușit să-I facă ce I-au făcut oamenii, deoarece la iad a coborât ca Dumnezeu și în aceeași slavă Se va întoarce, când va veni a doua oară, să judece viii și morții.

Iată ce este „mai mult” în Iisus, decât în Iona.