Din Soborul Sfinților Mucenici, Mărturisitori ai dreptei credințe și cuvioși români, trecuți în rândul sfinților de Sfântul Sinod al BOR în 28 februarie 1950, intrați în mentalul colectiv drept Sfinții Mărturisitori Ardeleni, a căror proclamare oficială ca sfinți a avut loc la Alba Iulia în 21 octombrie 1955, face parte un ieromonah care nu era român, ci sârb, născut în Bosnia, închis și trecut la cele veșnice în friguroasa citadelă din Kufstein în anul 1757, apoi îngropat în cimitirul închisorii, astăzi Stadtparkul orașului Kufstein: Sfântul Cuvios Mărturisitor Visarion Sarai. Unica sa vină a fost aceea că a predicat împotriva uniatismului, mărturisind și întorcând la Ortodoxie sute de credincioși din satele din sudul Transilvaniei în primăvara anului 1744. Patriarhia Ortodoxă Sârbă a recunoscut canonizarea sa și l-a adoptat în sinaxarele Ortodoxiei sârbe în anul 1962, parohia sârbă din Kufstein fiind pusă sub patronajul său spiritual. Vreau să vă vorbesc[1] despre el din trei motive: 

1) Ieromonahul Visarion Sarai este cel ce a generat prin predica și prezența sa o mișcare populară de mare amploare și revitalizare a Ortodoxiei, care a afirmat deschis atașamentul maselor față de „vechea credință românească, comună cu a sârbilor și grecilor”, obligând Curtea de la Viena să recunoască faptul că nu toți românii din Transilvania au aderat la greco-catolicism în anul 1700 o dată cu ierarhul și protopopii adunați la Alba Iulia; 

2) înfățișarea sa ascetică, desprinsă din filele sinaxarelor și a imnelor liturgice pe care poporul le auzea cântate în biserici, și predica sa simplă, fără subtilități teologice, cu un pronunțat mesaj eshatologic, i-au adus în epocă apelativele de „Visarion cel binecuvântat”, „om trimis de Dumnezeu”, „profet” și „sfânt”, cuvinte pe care autoritățile austriece le-au auzit și înregistrat pe hârtie din gura țăranilor și a juzilor românilor ardeleni.

3) în discursul nostru omiletic și istoriografic, Sfântul Visarion Sarai este eclipsat de ceilalți sfinți mărturisitori ardeleni, iar în citadela de la Kufstein numele său nu este încă pomenit, ceea ce sper că se va îndrepta prin concursul părintelui paroh Daniel Stan și cu permisiunea conducerii muzeului, care și-a dat acordul pentru montarea unei plăci trilingve care să-i menționeze numele, jertfa și martiriul.

Cine a fost Sfântul Visarion și care este mărturia lui?

Nicolae Sarai, numit uneori Turcia sau Cojocaru, s-a născut în familia lui Maxim și Maria Sarai din districtul Maidan al Bosniei în jurul anului 1714. Familia s-a stabilit ulterior în localitatea Kostainița din Croația. În jurul vârstei de 25 de ani a plecat în pelerinaj în Țara Sfântă, iar în anul 1738 a intrat de tânăr în monahism la mănăstirea Sfântul Sava din Pustia Iudeii, tunderea fiind săvârșită de patriarhul Partenie al Ierusalimului, care i-a pus numele Visarion. După câțiva ani, a ajuns la Muntele Athos, iar în 1742 s-a întors pe meleagurile de baștină fiind primit ca viețuitor în mănăstirea Pakra din Croația. Preotul Atanasie Stoica din Mehadia, care l-a însoțit pe Visarion în zona Hațegului, spune că „știa ceva românește”, în timp ce alte surse ale epocii neagă faptul că ar fi cunoscut limba română.

În ianuarie 1744 a plecat de la mănăstirea Pakra spre Carloviț, reședința mitropoliților ortodocși din Imperiul Habsburgic, unde a fost primit de patriarhul Arsenie al IV-lea Șakabent, de la care a obținut un pașaport de călătorie prin imperiu. Aici l-a cunoscut episcopul de mai târziu Vichentie Popovici, care i-a relatat protopopului cronicar Nicolae Stoica de Hațeg (1751-1833) că Visarion avea înfățișare de ascet, era îmbrăcat foarte modest și se bucura de cinstea patriarhului.

În legătură cu Mitropolia din Carloviț, trebuie să știm că aici au rezidat primații Bisericii Ortodoxe din Imperiul Austriac în secolele 18-19, începând cu patriarhul Arsenie al III-lea Cernoievici, care a imigrat din Pec (astăzi în Kosovo) pe teritoriul Ungariei în 1690. Românii din Ardeal au recunoscut și au făcut apel la autoritatea lor spirituală și canonică, deși Viena le-a interzis cu fermitate să-și extindă jurisdicția asupra Transilvaniei intracarpatice, unde austriecii au sprijinit formarea și consolidarea noii lor creații: Biserica Greco-catolică. Merită amintit că patriarhul Arsenie venise în Imperiul habsburgic în fruntea a 30.000 de sârbi la invitația expresă a împăratului Leopold I, care-i conferise mai multe privilegii printr-o serie de diplome, cunoscute ca privilegiile ilire, nefiind valabile, însă, în Transilvania.

În al doilea rând, în cartea de unire cu Biserica Romei a vlădicii Atanasie Anghel și a celor 38 de protopopi din 7 octombrie 1698, semnatarii au afirmat limpede faptul că nu înțelegeau unirea cu Roma ca o ieșire din comuniunea ortodoxă menționând că viitorii lor ierarhi vor trebui aleși de sobor, „pre care sfinția sa Papa și înălțatul împărat să-l întărească și patriarhul de sub biruința înălțimii sale să-l hirotonească”. Greco-catolicii de ieri și de astăzi se fac că nu cunosc această declarație eclesiologică, împroșcându-i pe mitropoliții din Carloviț cu multe calomnii și invective, cum au făcut-o și la adresa cuviosului Visarion Sarai, injurii care nu merită amintite aici, dar trebuie cunoscute și făcute de rușine înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu ca minciuni, plastografii și calomnii. Revenind, nu ne mirăm, așadar, că spre Carloviț s-au îndreptat multe petiții și rugăminți ale ardelenilor care au refuzat să treacă la greco-catolicism, rugându-i pe ierarhii sârbi să intervină la Viena în cauza lor și a restabilirii ierarhiei superioare ortodoxe, ceea ce s-a împlinit abia în anul 1761 o dată cu instalarea episcopului Dionisie Novacovici în biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului. 

Încurajat de patriarhul din Carloviț, ieromonahul Visarion Sarai a plecat spre Banat trecând prin Timișoara, apoi pe la mănăstirea Hodoș-Bodrog, iar la începutul lunii martie 1744 a ajuns la Lipova. Aici, o mulțime de români, greci și sârbi s-au strâns să-l asculte, după cum relatează un martor ocular: „norod din Mehadia, Orșova și din sate a-l vedea și a-i blagoslovi au alergat, pe la Timișoara până la Lipova l-au petrecut ca pre un sfânt... prin Vinga la Pacrați pustă, 3000 de țărani înainte îngenunchea, să închina, îi blagoslovea, mânile îi săruta”. Pe colina de la marginea Lipovei, Visarion a ridicat o cruce de lemn, care se păstrează până în ziua de astăzi în biserica ortodoxă din Lipova, lângă cruce țâșnind un izvor, rămas în amintirea localnicilor sub denumirea: „Izvorul Sfântului unde multe boli au tămăduit”. Crucea devenise un loc de pelerinaj spre care se îndreptau sute de credincioși din Banat, Crișana și Arad, motiv pentru care autoritățile militare și civile habsburgice au intervenit de mai multe ori pe parcursul anilor următori pentru a zădărnici deplasarea maselor, dar mai ales pentru a descuraja construirea unor adăposturi pentru pelerini. Însă, oamenii n-au fost descurajați, motiv pentru care la 9 ianuarie 1745, conducerea comitatului Zarand, a decis pedepsirea cu o sută de lovituri de bici și o amendă de 12 florini pentru toți cei ce treceau Mureșul la crucea eremitului Visarion. 

La 11 martie 1744, cuviosul Visarion a pătruns în Transilvania pe Valea Mureșului fiind însoțit de negustorii aromâni și greci Dima Grecu, George Nicolae și Gavrilă Bistro, care traduceau predicile sale. S-a oprit și a predicat vreme de 6 săptămâni mulțimilor în localitățile hunedorene, albaiuliene și sibiene, la Dobra, Deva, Orăștie și în Săliștea Sibiului fiind înconjurat de mii de țărani. Vorbea scurt, dar pătrunzător, avertizându-i pe țărani că vor pieri în veci, deoarece și-au vândut sufletele abjurând legea strămoșească prin trecerea la uniatism. Martorii oculari relatează că românii alergau și-l ascultau privind la el „ca la un înger, coborât din cer”. Alarmate, autoritățile militare au intervenit arestându-l la 26 aprilie 1744 pe drumul dintre Săliște și Sibiu. A doua zi l-au interogat adresându-i 44 de întrebări, prin care au dorit să afle cine l-a trimis în Transilvania, care sunt motivele predicilor sale și ce scop urmărea. De față a fost și episcopul unit Inochentie Micu. Ieromonahul Visarion le-a răspuns că Dumnezeu Însuși îl trimisese pentru a predica cuvântul Său și pentru a aduce „oile rătăcite” înapoi la adevărata credință, Hristos Însuși însărcinându-l să întreprindă această misiune. Sinceritatea și ardoarea sa au impresionat comisia de anchetă, care a aflat de la el că oamenii inventaseră o a treia cale, „nici ortodoxă, nici romano-catolică”, motiv pentru care predica sa se îndreptase împotriva unirii, niciun om neputând fi salvat sau mântuit prin „două religii”.

Visarion nu atentase la stăpânirea vieneză, nici nu atacase romano-catolicismul în mod frontal, ci ținta predicii sale a fost uniatismul, pe care l-a înfierat în cuvinte și culori sumbre, prin care a trezit conștiința religioasă străveche a țăranilor din sudul Transilvaniei. Arestat și trimis înlănțuit în mare secret la cetatea Alba Iulia, apoi la Deva și la Timișoara, Osijek, Gyor și Viena, în cele din urmă, în august 1744, a ajuns în temnița de la Kufstein. Nici îndemnurile episcopului Inochentie și a succesorului său Petru Aron, nici mustrările împărătesei, dar nici amenințările guvernatorului și constrângerea militară, brutal aplicată în sate, nu a putut opri abandonarea uniatismului și refacerea instituțională a Ortodoxiei în anii următori.

Renașterea Bisericii Ortodoxe din Ardeal i se datorează în mare măsură Sfântului Cuvios Visarion Sarai, pe care românii l-au numit sfânt și i-au păstrat amintirea vie zeci de ani, dovezi în acest sens fiind crucile ridicate în locurile unde a predicat, unele purtând inscripția: „Acestă cruce sfântă și miraculoasă a fost ridicată la timpul când Visarion cel binecuvântat predica”. Despre el poemul anonim în versuri, Plângerea Mănăstirii Silivașului, datând din jurul anului 1762-1763, ne spune: „N-au vrut Dumnezeu să piarză ardelenii,/ Precum nici atunci ninevitenii/ Că pre plăcutul său Domnul l-au ales,/ Pre prea cuviosul Visarion și l-au trimes/ Om minunat și plin de dar,/ Puternic l-au trimis în Ardeal./ La anul o mie șapte sute patruzăci si patru/ S-au descoperit răotatea și păcatu./ Așa poruncă avea să strige și să vestească,/ Ca toți să se pocăiască;/ Să nu rămâie cineva cu papa în unire,/ Că va fi întru peire./ Au strigat în Dobra și în Deva și în Orăștiia,/ Precum Ioná trei zile în Nineviia./ Au zis că ceiace sânt uniiați/ Nu sânt creștini adevărați/ Și popii, de când s-au unit,/ Nici o taină sfântă n-au săvârșit./ Și altele multe au zis din Scripturi,/ Care sânt adevărate învățături./ Aceasta dacă s-au vestit,/ Ticăloasa unație rău s-a bolnăvit!/ Și i s-au făcut rană mare,/ Fiindcă au rămas la defăimare./ Apoi, sfântul de la Orăștie au venit pă drum în sus,/ Și până la scaunul Săliștii au ajuns,/ De Dumnezeu fiind îndreptat,/ Că acolo om uniiat nu s-au arătat,/ Ci singuri prostateci rumâni/ Și cu prostime, buni creștini./ (...) Și din Săliște în cetatea Sibiiului au venit,/ Cu vlădica Inochentie Clain s-au întâlnit,/ Multe cu dânsul au vorbit și l-au mustrat,/ Însă toate cuvintele acelea nu le-am aflat./ (...) Și alte minuni de Visarion s-au lucrat,/ Mai ales încă la Bănat./ La orașul Lipova, unde au fost episcopie,/ Acolo, preacuviosul - de toți să știe –”. 

Visarion a propovăduit, așadar, împotriva uniatismului și a celor ce și-au renegat credința strămoșească, chemând poporul la pocăință, la ruperea peceților cu Roma și întoarcerea la Ortodoxie. Ieromonahul a fost ascultat de români, care au prins curaj și în anii următori au început să se adreseze în scris și să-și trimită reprezentanți la Viena pentru a-i cere împărătesei dreptate și libertate de credință. Unii dintre aceștia au fost arestați și aduși la Kufstein, precum Nicolae Oprea, Moise Măcinic și Ioan din Galeș, alții au pierit pe drumuri sau în exil, precum Popa Tunsu din Sadu sau Popa Cosma din Deal, alții sau fost bătuți, schingiuiți, spânzurați sau frânți pe roată precum femeile din Colun, cei zece bărbați din Cuzdrioara și moșul Atanasie Todoran din Bichigiu.  

Efectul prezenței și predicii Cuviosului a fost dezastruos pentru greco-catolicism, unirea destrămându-se sat după sat, românii proclamându-și fidelitatea față de credința strămoșească ortodoxă. Citim în acest sens în cronica preotului reformat-calvin din Alba Iulia, Petru Bod (1712-1769), următoarele: „faima călugărului oriunde pătrunde, înveșmântată ca de obicei în legendă, românii se lapădă de unire. Evitând bisericile și preoții lor uniți, refuză să-și boteze și să-și îngroape copiii de acești preoți. Ba se plâng și își exprimă părerea de rău că de atâția ani, siliți de uniți, s-au rugat și au făcut milostenii în zadar. Mânați de un zel înfocat, s-au apucat în unele locuri, dar mai ales în comitatul Hunedoarei, să facă curățenie în biserici și, alungând pe preoții uniți, săpau vatra, apoi scoteau pământul, sau aducând apă multă, spălau vatra bisericilor”. Însuși episcopul Inochentie Micu la sinodul din 6 iulie 1744 recunoștea tulburarea imensă pricinuită de monahul care învățase împotriva unirii. Ierarhul blăjean, exasperat că autoritățile nu i-au luat în considerare memoriile în cauza social-politică a românilor, neîndeplinind clauzele social-politice promise prin cele două diplome leopoldine, a amenințat în cadrul aceluiași sinod că va abandona unirea în întregime dacă cererile lui nu vor fi îndeplinite. Din acest motiv a și căzut în dizgrația Mariei Theresia și a fugit în exil la Roma înainte de a fi reținut de austrieci, care l-ar fi trimis probabil tot la Kufstein. Avea să moară sărac și amărât la Roma în 1768.

Austriecii au întreprins anchete, au căutat să liniștească spiritele și să susțină Biserica Unită prin diferite măsuri coercitive precum cele care interziceau trimiterea preoților spre hirotonie în Țara Românească, Moldova, în Banat sau la Arad, ori interdicția de a importa carte de cult din Țările Române. Dar țăranii români au rămas neclintiți, susținând public și deschis că auziseră pentru prima dată de la un om trimis de Dumnezeu că preoții lor acceptaseră unirea și împărăteasa îi considera catolici. Din acel moment, ei și-au manifestat hotărârea de a rămâne neclintiți în „vechea religie” a strămoșilor lor și nu vor mai tolera alte modificări, fiind dispuși chiar și să plece din țară, decât să-și renege credința ortodoxă. Vă redau un fragment din replica dată unui funcționar sibian de un țăran care fusese convocat împreună cu satul său spre a i se comunica porunca autorităților de a îmbrățișa catolicismul: „nu am decât un suflet, pe care eu îl păstrez pentru Dumnezeu din cer și nici o putere omenească nu-l poate îndoi”. Ce exemplu extraordinar de statornicie în credință, mai ales pentru noi cei de astăzi, oriunde ne-am afla! 

Iată pe cine prăznuim! Să dea Domnul să ne inspirăm acum și întotdeauna din eroismul lor, să-i cinstim cum se cuvine și să-i mulțumim Domnului că prin mărturia lor Ortodoxia a renăscut în Transilvania la mijlocul secolului al XVIII-lea! 

De aceea putem rosti astăzi cu dragoste și recunoștință troparul Sfântului Visarion: 

„Luptătorule pentru Ortodoxie, cu trâmbiță îngerească ai deșteptat în sufletele credincioșilor îndrăzneala de a mărturisi dreapta credință, hrănind poporul cu adevărul și cu învățătura cea limpede. Mari au fost faptele ostenelii tale, mare sârguința pentru propovăduire, mare a fost și rodul luptei tale celei drepte, pururea pomenitule ostaș al lui Hristos, Sfinte Visarioane”.

Silviu Dragomir, Istoria desrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, Vol. I-II, ediție și studiu introductiv de Sorin Șipoș, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2012.

Florin Dobrei, „Cuviosul Visarion Sarai, apărător al Ortodoxiei ardelene”, în Îndrumător bisericesc pe anul de la Hristos 2010, Anul 158, Editura Andreiana, Sibiu, 2010, pp. 249-258.

Ovidiu Ghitta, Nașterea unei Biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existență (1667-1761), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

Mircea Păcurariu, Uniația în Transilvania în trecut și astăzi, Editura Andreiana, Sibiu, 2010.

Mircea Păcurariu, Mănăstirea Prislop – Monografie istorică –, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2013.

Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, ediția a patra, Editura Basilica, București, 2013.

Mihai Săsăujan, Habsburgii și Biserica Ortodoxă din Imperiul austriac (1740-1761). Documente, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.

Ernst Christoph Suttner, Unirea Bisericii în Transilvania, traducere din limba germană de Lorin Ghiman, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2010.

Laura Stanciu, Keith Hitchins, Daniel Dumitran (editori), Despre Biserica românilor din Transilvania. Documente externe (1744-1754), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.