Şabbatul, noţiune fundamentală a religiei iudaice monoteiste

Prezentăm în cele ce urmează un material despre etimologia termenului "şabbat", aşa cum apare el folosit în Scriptura Vechiului Testament, pentru ca în ediţiile viitoare să vedem dacă şabbatul coincide sau nu cu ziua de odihnă a creştinilor, duminica. Tot în ediţiile viitoare vom afla cum era serbat şabbatul de poporul evreu.

Cuvântul "sabbaton", folosit de cartea Ieşirea cu sensul de "odihnă", "zi de odihnă", se referă la aceeaşi a şaptea zi a săptămânii în care la poporul evreu credincios nu se întreprindea nici o lucrare, mai ales fizică (Ieş. 20, 8-11; 31, 12-17; 35, 1-3; Lev. 23, 5; Deut. 5, 12-15). Pentru că substantivul şabbat ca scriere fonetică se aseamănă oarecum şi cu numeralul "şibea" (şapte), în chip eronat, unii au conchis că termenul de "şabbat" ar fi derivat din cifra şapte întrucât este dificil de explicat din punct de vedere filologic dublarea consoanei "bet" şi dispariţia consoanei "ain", în timp ce alţi exegeţi acreditează ideea unui împrumut lingvistic din acadianul "şapattu". Calendarul babilonean consemna într-adevăr cele patru faze ale lunii din decursul celor 28 de zile, iar la anumite intervale, regii şi preoţii erau restricţionaţi de la săvârşirea unor acţiuni oficiale ce ţineau de slujirea lor. Motivaţia ar fi că astfel de zile erau considerate ca având o conotaţie nefastă, cum se interpretează de către unele superstiţii ziua a 13-a a fiecărei luni, iar lucrările săvârşite atunci nu ar fi deloc benefice pentru om. Este dificilă totuşi identificarea unei legături cu termenul "şapattu" întrucât acesta desemna ziua a 15-a ce corespundea cu luna plină, conform calendarului lor lunar, supranumită şi "ziua împăcării inimii" sau a zeului prin aducerea de sacrificii. Să nu se uite că fiii lui Israel s-au ghidat pentru o vreme după ciclul lunar, care era în uz şi la egipteni, iar şabbatul la ei ca zi de odihnă sfântă apare ca o noţiune fundamentală a religiei iudaice monoteiste.

Derivarea termenului "sabbaton" din rădăcina verbului "şabbat" este destul de evidentă. După Biblie, cel puţin, şabbatul apare ca un apogeu al creaţiei lumii (Fac. 2, 1-3) şi se constituie într-o dovadă specială a legământului stabilit între Dumnezeu şi poporul ales, iar prin acordarea unui răgaz de odihnă pentru toţi membrii familiei israelite, inclusiv pentru animalele de lucru şi cele de povară, plus pentru străinii care locuiau în mijlocul comunităţii israelite (Ieş. 20, 10; Deut. 5, 14) se realiza un minimum de sfinţenie dorit de Dumnezeu (Ieş. 31, 13). Ca şi circumciderea, respectarea şabbatului a devenit indubitabil semnul distinctiv al religiei iudaice şi de el se leagă şi cele trei mari idei teologice ale iudaismului: creaţia, revelaţia de pe Sinai (Ieş. 20) şi izbăvirea din robia egipteană (Deut. 5, 15).

Interdicţiile şabbatului erau legate de desfăşurarea lucrărilor agricole şi de anumite treburi casnice

Cea dintâi referire biblică privitoare la obligaţia respectării şabbatului apare în cartea Ieşirea, cap. 16, când se spune că prin Moise israeliţii au fost sfătuiţi să strângă mană doar atât cât era suficient să consume cu familia într-o singură zi. În ziua a şasea li s-a impus să strângă necesarul pentru două zile, iar mana nu s-a stricat, deşi era foarte perisabilă. În alte zile însă, când s-a strâns mai mult decât necesarul hranei pe o zi, s-a alterat. De data aceasta, Moise le-a zis: "Domnul a poruncit aşa: mâine este un mare şabbat, un şabbat de sfinţenie pentru Domnul". În ziua a şaptea nu a mai căzut mană, aşa cum le spusese Moise, totuşi unii au ieşit să caute, stârnind mânia lui Dumnezeu care le-a zis prin Moise: "Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile Mele, şi legile Mele, vedeţi că Domnul v-a dat şabbatul, de aceea vă dă în ziua a şasea hrană pentru două zile. Fiecare să rămână la locul lui şi în ziua a şaptea nimeni să nu iasă din locul în care se găseşte" (Ieş. 16, 28-29). Peste câteva zile, fiii lui Israel ajung la Sinai şi odată cu Decalogul primesc şi porunca ce zice: "Adu-ţi aminte de ziua de şabbat ca să o sfinţeşti, şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toate treburile tale, dar ziua a şaptea este şabbatul Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici roaba ta, nici vitele tale, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul şabbatul şi l-a sfinţit". Unii teologi şi exegeţi veterotestamentari consideră că instituirea şabbatului ar data din perioada monarhică (Am. 8, 5; Is. 1, 13) pe considerentul că acesta este amintit alături de sărbătoarea "neomeniilor" (a lunilor noi) ca o sărbătoare a bucuriei celebrată la sanctuar. Totuşi nu există dovezi convingătoare în acest sens şi se forţează cu bună-ştiinţă textul biblic. Fiind şi o sărbătoare ce comemorează izbăvirea din robia egipteană, evident că şi şabbatul este marcat de bucurie şi exuberanţă prin organizarea de pelerinaje la templu (Is. 1, 13; Os. 2, 13) şi se profita de această ocazie pentru consultarea voii lui Dumnezeu (cf. IV Regi 4, 23).

După cum rezultă din cartea Ieşirea (cap. 20), interdicţiile şabbatului erau legate în primul rând de desfăşurarea lucrărilor agricole şi de anumite treburi casnice. Din enunţul poruncii "Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti pe ea… şi celelalte" (Ieş. 20, 8) denotă clar că se interzicea munca pentru stăpânul casei, pentru copii acestuia, pentru robii lui, pentru animalele de povară şi pentru străini, cu scopul ca acela să-ţi amintească de Dumnezeu, să nu uite că este total dependent de Creatorul şi Stăpânul său şi că un semn vădit al asemănării lui cu Dumnezeu ar fi şi privilegiul de a-l fi făcut părtaş la odihna Sa. Prin respectarea zilei de odihnă, după cum se exprimă un exeget, omul este invitat să celebreze lucrarea lui Dumnezeu de creare a Universului (John D. Currid, Comentariu asupra cărţii Exodul, Vol. II, 19-40, trad. Dorin Pantea, Edit. Făclia, Oradea 2003, p. 41). Legea interzicea chiar şi aprinderea focului în vatra casei, recomandând consumarea hranei rece pregătite cu o zi înainte (Ieş. 35, 2-3). Simpla strângere a lemnelor pentru pregătirea hranei însemna o gravă încălcare a acelei zile de odihnă, iar cel ce nu se conforma cu sfinţenie prohibiţiei muncii era pasibil de pedeapsa cu moartea (Num. 15, 32-36) deoarece căratul lemnelor se asimila cu purtarea de poveri (Ier. 17, 21-22). De asemenea nu se permitea nici parcurgerea unei distanţe mai mari de o mie de coţi. Cam aceasta era distanţa de la cortul sfânt, amplasat în mijlocul taberei israelite, în perioada deplasării prin pustie, până la marginea taberei. După revenirea din exilul babilonic, Neemia aminteşte şi de interdicţia traficului de mărfuri în zi de şabbat (cap. 10, 30-31; 13, 15-21).

De la același autor

Ultimele din categorie