Temeiuri biblice și patristice care stau la baza monahismului ortodox

Monahismul s-ar putea defini, evident doar acolo unde se trăiește la standardele rânduielilor monahale ale sfinților trăitori și inițiatori ai unui stil de viață rupt de prea multele împrăștieri ale lumii, un fel de elită a creștinismului și implicit a Bisericii.

Este arhicunoscut că în marile religii ale lumii cu o veche și solidă spiritualitate n-a lipsit stilul de viață mai auster și solitar al unor oameni care au căutat și caută un stil de viață plin de renunțări cu scopul mărturisit sau nu de a se dedica mai cu temei crezului pe care-l mărturisesc în cadrul religiei lor. Înainte de a proba cu texte scripturistice și patristice temeiul stilului de viață total diferit de consacrare plenară divinității se cuvine a vedea mai întâi care este semnificația termenului de „monah”. Cuvântul provine din limba greacă monos de la care derivă și termenul de „monahism” desemnând persoanele ce duc un stil de viață solitară, nu neapărat rupt sau total izolat de lume, ci mai curând mai puțin implicate în grijile și problemele acesteia. Termenul grecesc „monahos” sau „monah” ca substantiv este o creație exclusivă a creștinismului.  În evanghelia apocrifă a Sfântului Toma (circa sec. III) cuvântul avea sensul general de „solitar” sau singuratic adică persoană celibatară, consacrată sau nu. Abia pe la anul 320, în Egipt termenul era înțeles ca referindu-se la un membru ce aparținea unui grup de asceți, iar începând cu a doua jumătate a sec. IV, datorită scrierii vieții Sf. Antonie cel Mare de către Sf. Atanasie și ale Sf. Ieronim, cuvântul a început să capete un sens mai restrictiv referindu-se la asceții care se îndepărtau de comunitatea creștină și ieșeau în pustie ca să se lupte cu demonii de unul singur sau în comunități de tip cenobitic[1] . Conform etimologiei, cel decis sau consacrat unui stil de viață monastică poate fi un eremit, un ascet rătăcitor (în stilul călugărilor budiști sau indieni) sau chiar o persoană necăsătorită sau care a decis să nu aparțină vreunei familii.[2] Totuși termenul de „monah” implică înțelesul de aparținător al unei comunități de tip cenobitic, ca de altfel, și pe cel ce a ales să ducă o viață de eremit sau peripatetic. Când vorbim despre monahismul creștin, avem în vedere doar creștinismul ortodox și catolic întrucât, ca și în iudaism, în creștinismul protestant nu există o astfel de consacrare. Unii identifică viața monahală cu comunitatea de stil monahal a esenienilor sau a membrilor sectei de la Qumran sau chiar a unor grupări luterane din secolul 16 ori a comunității de la Taizé.[3]

            Comparând felul de viețuire al monahilor zilelor noastre cu cel din perioada de început a Bisericii, sau chiar cea de mai târziu, se poate ușor constata că și viața monahală, dacă nu în esență, cel puțin formal a suferit mari mutații. Puțini din lumea creștină mai consideră astăzi că  faptul de a fi căsătorit ar mai constitui în sine ceva dezonorant cum se credea de către unii oameni ai Bisericii din faza de început. Ba mai mult, o seamă de mari teologi din perioada patristică și chiar până în Evul Mediu au considerat celibatul consacrat (viața monahală) ca o stare a vieții cu totul superioară căsătoriei, și din păcate, mai există și astăzi astfel de idei preconcepute, mai ales printre necunoscătorii Sfintei Scripturi și ai istoriei Bisericii, uitând cu totul că Biserica a avut mari sfinți cu o viață normală de familie, fără ca starea lor familială să fie percepută ca un obstacol pentru accederea la sfințenie.[4] Dacă cei mai mulți monahi, dacă cel puțin teoretic, aparțin unui grup trăitor într-un schit sau mănăstire, nu este absolut obligatoriu ca aceștia să viețuiască în același grup pe tot timpul vieții de monah. Pe de altă parte, statutul special de monah sau monahie impune fie renunțarea la vechiul cămin ca să se poată împlini votul sărăciei, fie adoptarea unui nou stil de viață, care de fapt nu-i aparține lui, ci comunității în care a intrat prin depunerea votului. Viața de monah în totalitate diferită cu viața lumii trebuie să fie orientată complet spre atingerea scopului religios personal. Pentru atingerea idealului religios, din momentul consacrării, monahul adoptă un stil de viață cu totul nou, diferit cu scopul exclusiv de a-și atinge idealul spre care țintește. De aceea elementul esențial ce intervine în viața monahului este separarea totală de un fel de viață și urmărirea unei aspirații individuale în exclusivitate.[5] Un element, nu lipsit de importanță, este cel al inițierii, derulate la mai toate religiile lumii care au monahi, atât pentru percepția publică a celui dedicat doar scopului religios, cât și pentru propria conștiință a  candidatului.

Uniforma monahalăse constituie într-un element aparte pentru cei consacrați la majoritatea religiilor lumii ca să se  ilustreze statutul special autoimpus de către cel care a renunțat benevol la stilul de viață mundană. La unii monahi se evidențiază și ținuta capilară specifică, fie printr-o tonsură aparte, fie prin evitarea tăierii părului aidoma vechilor nazirei israeliți, dar nu neapărat ca un semn al consacrării lui Dumnezeu ori o echipare specială[6], cum consideră unii, ci mai curând ca o dovadă a renunțării definitive la grija exagerată pentru trupul în care unii monahi au văzut cel mai redutabil dușman al spiritului. De asemenea se impune precizarea că, la începuturile vieții monahale, vestimentația nu se evidenția in vreun fel față de restul lumii decât în ceea ce privește materialul prost din care era confecționată cât și prin simplitatea croielii.  Sfatul pe care îl dădeau cei mai în vârstă și cu experiență în viața ascetică era ca cei tineri să le urmeze întru totul exemplul purtând veșminte atât de sărace încât dacă le-ar lăsa afară în calea trecătorilor să nu fie tentat nimeni să le fure. (a se vedea; Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Râmnicul Vâlcii, 1930). Chiar dacă, așa cum se știe, o vestimentație specială sau uniformă impune o atenție sporită cu timpul monahilor li s-a impus o anumită ținută, în scopuri vădit disciplinare, dar fără a face din ea o modă. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea observa la vremea sa că „Îmbrăcămintea monahilor este vrednică de bărbăția lor. Nu se îmbracă cu haine să se târâie după ei, nici cu haine moi, cu haine decoltate, ci îmbrăcămintea lor este îmbrăcămintea acelor fericiți îngeri: a lui Ilie, a lui Elisei, a lui Ioan Botezătorul, a apostolilor; se îmbracă cu haine făcute de ei, unele din păr de capră, altele din păr de cămilă, unii din ei se mulțumesc numai cu piei, și acestea lucrate de multă vreme.[7] Și totuși, uniforma diferențiază funcțiile și ajută societatea să identifice autoritatea celui în uniformă. Sf. Scriptură ne spune că Aaron dimpreună cu preoții purtau niște veșminte speciale (Ieș. 28 și 39) iar splendoarea veșmintelor preoțești simboliza valoarea și importanța funcției,[8] cu precizarea că veșmintele sfinte aparțineau sanctuarului de unde nu se scoteau niciodată. Cel ce ar fi îndrăznit să o facă era pedepsit cu moartea. Excepție s-a făcut doar în caz de forță majoră când a intrat Alexandru Macedon cu armatele sale în cetatea Ierusalimului, a fost întâmpinat de marele preot dimpreună cu preoții sanctuarului îmbrăcați în hainele cele mai somptuoase pentru a interveni ca să salveze cetatea, ceea ce s-a și reușit. În afară preoții și arhiereul nu se deosebeau deloc de restul lumii în ceea ce privește ținuta vestimentară. Nici în Biserica primară, preoții ca și monahii nu aveau uniforme speciale care să-i diferențieze de restul lumii. Prima tentativă de creare a unei uniforme speciale pentru clerici a aparținut unui episcop din sudul Galiei spre anii 450 la care papa Celestin al Romei a ripostat vehement spunându-i că episcopii și preoții să nu se deosebească în nici un fel de viața simplă a membrilor Bisericii, iar dacă vor totuși să se evidențieze, s-o facă nu prin vestimentație ci prin superioritatea învățăturii și a vieții curate.

 La începuturile creștinismului când a apărut și stilul de viață monahal, urmând probabil tradițiile și practicile altor religii și popoare cu experiență în domeniu, cei dedicați unei astfel de vieți puteau rămâne în mijlocul familiei, detașându-se de aceasta doar prin felul de trai. Uneori puteau rămâne în apropierea ei, sau se constituiau în mici grupări imitând oarecum viața de familie dar retrăgându-se în deșert.[9]

Diferența majoră între monah și mirean nu o făcea nici pe departe haina, ci în primul rând programul foarte auster al vieții concretizată prin programul zilnic de rugăciune la care regulile monahale timpurii impuneau reducerea cât mai mult a somnului, întreruperea acestuia pentru rugăciune la care se adăuga trezirea timpurie și diminuarea hranei secondată de renunțarea definitivă la aceasta pentru anumite perioade de timp. Referindu-se la austeritatea vieții și programul cotidian, Sf. Ioan Gură de Aur scrie; „Monahii s-au despărțit de toate averile, s-au răstignit cu totul pentru lume și merg încă și mai departe că își agonisesc, cu lucrul mâinilor lor, hrana cea de trebuință. Nu pretind pentru că postesc și priveghează, să stea degeaba toată ziua, ci nopțile și le petrec în sfinte cântări și privegheri, iar zilele și le petrec împletind rugăciunea cu lucrarea mâinilor, urmând râvna apostolului Pavel. Că își spun ei: dacă Pavel, spre care sunt ațintiți ochii întregii lumi, lucra în atelier și avea o meserie ca să hrănească pe cei lipsiți, și dacă nici nopțile nu da odihnă mâinilor sale, cu mult mai mult este drept ca noi, care am îmbrățișat pustia, care n-avem nimic comun cu zgomotul orașului, să întrebuințăm răgazul liniștii în lucrarea cea duhovnicească.[10]  În orice caz, o dietă specifică putea fi urmată doar ținând seama de sfatul celor mai încercați și sporiți duhovnicește. Programul rigid autoimpus monahului atât în ceea ce privește odihna cât și hrana și îmbrăcămintea aveau rolul de a-i crea novicelui o nouă identitate concretizată printr-un comportament aparte încât lumea seculară să realizeze și ea că monahul nu-i mai aparține. Chiar dacă monahismul nu este absolut necesar creștinismului, fiindcă acesta poate exista și fără monahi, cum a fost la început, iar preoția de mir și episcopatul nu sunt dependente de viața monahală, ca unele ce au structuri și forme de conducere independente de monahism,[11] totuși, nu puține au fost influențele vieții spirituale a unor mari mănăstiri ca; Sfântul Mamas și Studios în Răsărit și Saint Cluny în Apus. Un alt aspect important legat de viața monahală, chiar dacă nu ține neapărat de esența acesteia, este sărăcia și simplitatea vieții. De fapt, factorul determinant care-l deosebește pe monah de omul de lume este tocmai opțiunea pe care a făcut-o monahul de a se detașa complet de oportunitățile oferite de civilizație. Ironia a fost că adesea unele mănăstiri, în ciuda vieții simple și austere impuse de viața monahală a viețuitorilor ei, au intrat în competiție acerbă cu lumea în acapararea de domenii și avuții și din aceste motive unii monahi le-au abandonat pentru că nu corespundeau idealului lor de viață religioasă, vestea averilor acumulate i-au determinat pe tâlhari să le prade, iar potentații timpului au procedat la a le jefui ori confisca averile. O grijă prioritară a călugărilor din vechime era să lectureze zi și noapte Sf. Scriptură a celor două Testamente și să se inspire din ea cu privire la propria viață. Asocierea unui număr mai mare sau mai mic de ucenici în jurul unui monah pornește de la modelul unor profeți biblici care duceau într-adevăr viață de monah, în sărăcie și simplitate. În jurul lui Elisei, spre exemplu, se strânsese un număr suficient de ucenici, care ajungând în vecinătatea Iordanului au tăiat lemne ca să-și construiască singuri propriile locuințe izolate de restul societății (IV Regi 6, 1-2).

Fundamentarea biblică a monahismului

În perioada Vechiului Testament, fuga în afara comunității nu era considerată de nimeni ca o experiență ascetică și implicit nimeni nu aprecia că ar putea fi un criteriu de superioritate a vieții religioase în cazul celor care s-ar fi pretat la un astfel de lucru. Așa se și explică faptul că limba ebraică biblică nici nu conținea în vocabularul său termenul de „burlac” atât de familiar lumii moderne. De altfel, la vechii israeliți fecioria era o calitate foarte apreciată la tineri și tinere până la căsătorie (Ieș. 22, 16; Lev. 21, 13-15; Dt. 22, 13-29), dar abstinența de la mariaj ori celibatul din rațiuni ascetice nu avea nici o valoare și de aceea nici nu se prea întâlnea decât cu foarte mici excepții (profeții Ilie și Ieremia cap. 16, 2).[12] În vechiul Israel deci celibatul nu era nicidecum apreciat fiindcă se considera o abatere deliberată de la porunca lui Dumnezeu adresată omului de a crește și a se înmulți (Fac. 1, 28). Același punct de vedere îl împărtășea și Talmudul din Babilon care zice; „Cel care nu se căsătorește trăiește fără bucurie, fără binecuvântare, fără facere de bine” (Tratatul Yebamot, 62, b). Desconsiderați erau de asemenea și cei care nu puteau avea copii. Pe aceștia comunitatea îi marginaliza întrucât se raporta tot la Scriptura care zice; “Blestemat este cel ce nu are sămânță în Sion și nu are urmași în Ierusalim”. Și Talmudul iudaic îl disprețuiește pe cel fără copii învățând că „un celibatar nu este un om în sensul deplin al cuvântului deoarece stă scris în Biblie; El i-a creat bărbat și femeie, i-a binecuvântat și i-a numit cu nume de om” (Fac. 5, 2 și I Sam. 1, 10-16).[13] Chiar dacă au existat unele retrageri sporadice și limitate din partea unor personalități religioase, printr-un astfel de procedeu se urmărea mai curând găsirea unui loc care să fie cât mai favorabil  pentru a trăi mai în intimitate cu Dumnezeu. Ieșirea lui Avraam din ținutul său natal (Fac. 12, 1) ca și plecarea în deșert (Dt. 8, 15-16; Ier. 2, 2; Os. 2, 16) și intrarea în Țara promisă este văzută ca o invitație de a trăi mai aproape de Dumnezeu (Dt.1, 25; 31, 7).[14] Unii exegeți văd în practica unor personalități biblice vechi testamentare de a se dărui total lui Dumnezeu și a se autodefini ca săraci ai lui Yahweh  (Sof. 3, 12-13; Is. 2,22; 29, 19 ) o veridică icoană a monahismului. Mulți necunoscători ai textelor biblice au încercat să-i identifice pe monahi cu nazireii, ceea ce este total greșit, întrucât aceia nu se abțineau decât de la consumul de băuturi alcoolice, atingerea de cadavre (ceea ce nu intră deloc în interdicțiile monahilor), păstrarea intactă a podoabei capilare, ca semn văzut al consacrării lor pe o perioadă determinată, dar nu erau reținuți de la a-și întemeia o viață de familie normală. Deci dacă se poate vorbi de o asemănare, singura ar fi respectarea cu strictețe a angajamentului pe care și l-au luat în fața lui Dumnezeu ca și monahii prin depunerea solemnă a celor trei voturi. În perioada Vechiului Testament, retragerea din lume, așa cum precizam, nici pe departe nu trebuie a fi identificată cu o experiență ascetică, aidoma monahilor din pustia Egiptului ori din alte zone deșertice,  fiindcă prin gestul lor se urmărea mai curând identificarea unui loc mai adecvat reculegerii, dar care să și poată fi oferit lui Dumnezeu, un loc favorabil pentru a putea trăi în intimitate cu Dumnezeu[15] și beneficia de o revelație.

  Aproape toată lumea creștină știe că textul forte cel mai convingător, la care se raportează monahismul ortodox, și nu numai, se află la Sf. Evanghelie de la Matei în contextul în care Iisus discuta cu fariseii cu privire la divorț. În aceeași Evanghelie Hristos a recomandat sărăcia de bună voie (Mt. 19, 21) și celibatul, iar Sf. Pavel a preferat viața celibatară pentru a fi mai dispus misiunii de propovăduitor al Evangheliei în toată lumea romană (I Cor. 7). De asemenea Sf. Luca în cartea Faptele Apostolilor ne prezintă comunitatea din Ierusalim ca pe un ideal de rugăciune în grup și unde toate resursele materiale aparțineau întregii comunități (Fapte 2, 42-47; 4,32-35). Textul forte al Noului Testament pe care se fundamentează monahismul este considerat cel de la Sf. Matei 19, 12 când zice că Domnul Hristos a condamnat pe cei care cu prea mare ușurință și în chip cu totul nejustificat divorțau de soțiile lor legitime. Fără a le cere cineva părerea, ucenicii au concluzionat; “Dacă astfel stau lucrurile cu bărbatul și femeia lui, atunci nu este de folos să se mai însoare” (cap. 19, 10). Este clar că ucenicii nu agreau deloc interdicția divină cu privire la divorțul nejustificat. Sentința ultimă o dă totuși Domnul care adaugă ; „Nu toți pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni care s-au născut așa din pântecele maicii lor și sunt fameni care au fost făcuți fameni de oameni și sunt fameni pentru împărăția cerurilor. Cine poate înțelege, să înțeleagă’’  Textul atenționează că pe lângă famenii obișnuiți ai vremii mai pot fi și alții care posedă un dar special de la Dumnezeu de care nu se pot învrednici toți. Dacă mai avem în vedere și sintagma folosită de Mântuitorul într-un alt context când zice “vouă v-a fost dat”   (Mt. 13, 11) rezultă cu evidență că este vorba despre o taină.[16] Probabil și această taină era una dintre multele taine ale împărăției cerurilor necunoscute mulțimilor, dar care au fost parțial descoperite ucenicilor Lui prin revelație divină.[17] Nu-i greu de înțeles că famenii care s-au născut așa din pântecele maicii lor erau cei inapți din punct de vedere fizic pentru a contracta o căsătorie și a avea o viață de familie obișnuită. Citând tratatele de urologie, unii afirmă că cei castrați natural, adică cei născuţi așa ar fi extrem de rari „ Fenomenul survine, zic specialiștii, într-o proporție de unul la treizeci de milioane, iar cel născut așa ar fi considerat un monstru și nici nu ar putea supraviețui”, încât ar putea fi vorba, nu de fameni în sensul propriu al cuvântului, ci mai curând de cei care nu au nici o atracție pentru căsătorie comportându-se aidoma unor fameni.[18] Conform poruncii Deuteronomului, la poporul ales se interzicea categoric emascularea cuiva. Ba mai mult, un om cu mădularele zdrobite sau tăiate nu avea permisiunea de a intra în obștea Domnului (cap. 23, 3) încât nu este posibil ca la aceștia să se fi referit Domnul Hristos că ar fi existat printre credincioșii iudei ai timpului. Istoricul iudeu Iosif Flavius scrie și el că, din motive religioase, iudeii interziceau cu multă strictețe castrarea cuiva, chiar și a animalelor. Se mai cuvine a face precizarea că termenul ebraic de „saris” tradus prin „famen” sau „eunuc” se referea la cel ce îndeplinea oficiul de paznic al unui harem regal, după ce în prealabil fusese emasculat, sau al unor înalte oficialități, deși funcția de eunuc s-a suprapus adesea cu cea a unor înalți demnitari de la curtea regală (Fac. 39, 1). Așadar în mod obișnuit cuvântul „eunuc” sau „famen” (saris în ebraică) presupune un om steril, atât în vechiul Israel (I Reg. 8,12; Is. 56, 3) cât și în Babilonia (Dan. 1, 3) și Persia (Estera 2, 3) sau chiar și Etiopia (Ier. 38, 7). [19] Din Faptele Apostolilor ce relatează despre apostolul Filip că l-a întâlnit pe un „famen” etiopian ce era în același timp înalt dregător al reginei Candakia, și mai mare peste toate vistieriile ei, se pare că eunuc era doar cu numele (cap. 8, 27). Cu toate că eunucii erau total excluși de la cultul divin derulat la sanctuar și implicit nu puteau fi admiși nici în comunitatea israelită fiindcă nu erau integri din punct de vedere fizic (Lev. 22, 24; Deut. 23,1), iar starea de eunuc era o icoană a exilului sau a calamității (Ier. 39,7) totuși copiind obiceiurile străine, mulți regi israeliți n-au fost reticenți în a fi slujiți de eunuci (III Regi 22, 9; IV Regi 8,6, 9, 32; I Cron. 28, 1).  Eunucii deveniseră un simbol al exilului deoarece, așa cum precizează și Herodot, prizonierii de război erau adesea castrați. Comparând textul din Deuteronom cu Isaia 56, 3-5 ar reieși că totuși eunucul (famenul-saris) nu este total lipsit de binecuvântarea lui Dumnezeu,[20] sau cel puțin nu va fi, dacă privim textul dintr-o perspectivă profetică fiindcă zice; „Străinul care se alipește de Domnul să nu zică: Domnul mă va despărți de poporul Său”! Și famenul să nu zică: „Iată, eu sunt un copac uscat!” Căci așa vorbește Domnul:  „Famenilor, care vor păzi sabatele Mele, care vor alege ceea ce este plăcut Mie și vor stărui în legământul Meu, le voi da în casa Mea și înăuntrul zidurilor Mele un loc și un nume mai bune decât fii și fiice; le voi da un nume veșnic, care nu se va stinge”. Chiar dacă nu este o aluzie directă la viața monahală totuși am putea spune că acesta ar fi cel mai frumos și reprezentativ text vechitestamentar ce s-ar referi la monah mai ales dacă facem legătura cu textul evanghelistului Matei în care mulți găsesc justificarea vieții monahale, mai ales că în ambele texte apare  cuvântul “ famen.’’ Pe de altă parte, precizăm că majoritatea exegeților au aici în vedere aluzia profetului la împărăția veșnică întemeiată de Hristos în care vor avea acces cu toții fără nici o excepție. Singura condiție de a accede aici ar fi practicarea dreptății, a curăției și respectarea legământului cu Dumnezeu. Templul Domnului va deveni atunci o casă de rugăciune pentru toate neamurile, nu doar pentru Israel (după cum precizam, famenii și cei de alt neam fuseseră excluși total de la închinarea Domnului: Ieș. 12, 43; Deut. 23, 1).[21] Ar fi totuși aberant să se susțină că Vechiul Testament ar fi promovat o învățătură exclusivistă și că ar fi avut o bază naționalistă. Să nu se uite că nu sunt acceptați în obștea Domnului străinii atâta timp cât nu se converteau la credința monoteistă și nu se tăiau împrejur ca semn al accederii lor în comunitatea israelită. Cei emasculați erau excluși pe considerentul că defectele fizice nu erau întotdeauna naturale provenite din simple accidente, ci mai curând era posibil să fi fost datorate unor ritualuri păgâne ce puteau fi sinonime cu accederea într-o religie idolatră.[22] O seamă de teologi pledează pe ideea că interdicția i-ar avea în vedere pe „autocastrați” care purtau în trupul lor semnul recunoașterii unui alt dumnezeu și de aceea nu puteau avea acces în comunitatea poporului lui Dumnezeu.[23]  Pe de altă parte se cuvine a face sublinierea că în antichitate, în Orient erau foarte mulți oameni mutilați fiindcă acest obicei barbar se practica pe scară largă și mai cu seamă li se aplica de către învingători captivilor de război.[24] Din perspectiva biblică, mutilarea fizică nu era acceptată sub nici un pretext deoarece apare ca fiind contrară planului divin cu privire la creație și poate fi și aluzie clară la combaterea oricărei acțiuni omenești de a distruge puterea creatoare a poporului ales (vezi: Fac. 38, 4-10).[25] Interzicerea emasculării se găsește indirect exprimată în cartea Leviticul, care nu permite aducerea vreunui animal la sanctuar spre a fi jertfit Domnului dacă a fost castrat sau avea mădularele strivite de la naștere: „Să nu aduceți Domnului un animal care a fost castrat  în vreun fel ; să n-o faceți în țara voastră. Nici să nu aduceți ca mâncare pentru Dumnezeul vostru astfel de animale provenite de la străini pentru că ele sunt vătămate, au un cusur, nu vor fi primite pentru voi (cap. 22, 24-25). De fapt, interzicerea era legată de ideea că prin jertfa de închinare se realiza sfințirea omului pentru Dumnezeu, iar sfințenia era legată de plenitudine și integritate.[26] Se înțelege că și în vremea Mântuitorului Hristos erau destui eunuci în Țara Sfântă dar mai ales printre vecinii iudeilor. Rolul principal al eunucilor (famenilor) era de a păzi haremurile regale ori ale înalților funcționari de stat, dar nu de puține ori funcția s-a suprapus cu aceea de slujitor al curților domnești (Estera 2, 3, 15-15; Daniel 1, 3, 8; Fapte 8, 27). În pofida înaltelor poziții politice și sociale pe care le puteau deține anumiți eunuci, particularitatea deficienței lor fizice îi făcea să fie disprețuiți și stigmatizați de către membrii societății. Și aceasta încă din vechime. Astfel în perioada și cultura patriarhilor în care cinstea era legată direct de dominația bărbatului, eunucul (castratul) era privit nu numai ca o rușine, ci și ca o amenințare și o deviere de la îndatoririle sociale (Iosif Flavius, Antichități, IV, 190-191). În lumea iudaică, eunucul avea deci statutul egal cu al unui străin și ca urmare, nu putea fi decât desconsiderat din cauza lipsei sale de integritate, și implicit de sfințenie, ca unuia căruia îi era imposibil să continue legământul prin circumciziune și procreare[27]. Se acreditează de către unii ideea că și cei care îndeplineau funcții preoțești pe la sanctuarele idolești se automutilau și că aceasta ar fi una din rațiunile pentru care nu puteau fi acceptați nici la sanctuar și nici în obștea lui Israel.   

 Dacă vom considera textul lui Isaia ca un reper indirect al fundamentării biblice a monahismului putem spune că este minunat în promisiuni. Într-adevăr, promisiunea este excelentă pentru cel care de dragul lui Hristos și al Evangheliei Sale a renunțat la toate ale lumii garantându-i-se că va câștiga, așa cum a făgăduit și Domnul Hristos, însutit și viață veșnică. Într-adevăr, numele veșnic făgăduit prin profetul Isaia este infinit mai valoros decât meritul de a avea urmași care să-ți ducă numele mai departe. Condiția câștigării numelui veșnic și un loc între zidurile casei lui Dumnezeu este de a avea virtuți și fapte bune care să suplinească nașterea și creșterea de fii. Asupra acestui fapt se cuvine a medita îndelung monahul care este numit cu apelativul de „ava” adică „părinte” sau monahia căreia i te adresezi cu cuvântul „maică” deși nici unul nici celălalt nu are menirea de a crește vreodată prunci. Prin aceste apelative monahul și monahia sunt de fapt avertizați că deși nu au vocația nașterii și creșterii de prunci, ca unii care trăiesc într-o lume a creației au vocația unei alte creșteri, a unei alte rodiri. La unii ca aceștia se poate referi și textul ebraic al cărții Facerea când zice că Dumnezeu i-a binecuvântat pe cei dintâi oameni și le-a zis: „Peru u rebu u mileu et ha'areț” adică; „rodiți (fiți rodnici) și vă înmulțiți și umpleți pământul!”. Majoritatea traducerilor străine au redat expresia prin sintagma: „Fiți rodnici”! pentru că acesta este sensul autentic al textului ce ne avertizează că omul a fost adus pe pământ într-un mediu al creației și al roadelor unde i se impune să aducă și el roade, încât monahul sau monahia nu-și justifică existența prin simpla trecere pe pământ sau printr-o mănăstire dacă nu aduce și el roade. Desigur este vorba de niște roade de altă natură decât cele fizice, dacă vrea să obțină un nume veșnic, un nume mare înaintea lui Dumnezeu, mai de preț cu mult decât fii sau fiice, și să câștige în același timp un loc între zidurile casei Domnului (Is. 56, 5). După cum  există creșteri naturale sau fizice, tot așa se poate vorbi și de creșteri spirituale. Iar dacă textul ebraic zice: „peru u rebu” (fiți rodnici și vă înmulțiți!) vrea să atenționeze că omul este chemat spre alte rodiri decât animalul. Despre animale, textul sacru ne spune doar că Dumnezeu le-a binecuvântat, fără a mai adăuga ceva în plus.

 Se știe că nu toate cuplurile umane au vocația rodirii fizice adică a nașterii de prunci, dar cu toate acestea sunt chemate spre alte rodiri. În această ordine de idei se poate spune că atât monahul cât și monahia au chemarea rodirii pe plan spiritual. Aceasta o sugerează chiar modul de adresare care nu trebuie să fie doar unul convențional, ci să sugereze destinul rodirilor superioare. Când unui monah i te adresezi cu apelativul „ava” (părinte) deși respectivul nu este preot, chiar dacă multă lume confundă reverenda sau rasa monahală cu preoția, iar unei monahii i te adresezi de asemenea cu termenul „maică” sau „măicuță” se presupune că ai în vedere alte rodiri. Așadar viața ei sau al lui nu trebuie să rămână stearpă, fără de roade, căci altfel nu și-ar justifica existența. Izolarea de lume și claustrarea într-o incintă monahală nu trebuie să devină un scop în sine, ci doar un mijloc, o cale mai sigură spre alte împliniri și rodiri. Amplasându-l pe om într-un univers minunat al creației în care orice existență din lumea vegetală și animală se justifică doar prin creație, iar nu prin simpla existență, poate fi un avertisment pentru om că nici el nu trebuie să facă excepție de la regula generală. Starea de abstinență totală sau de feciorie nu poate deveni pentru om doar un ideal, un scop în sine, ci se impune a fi transformată într-o ofrandă curată cu ajutorul lucrării sfințitoare a harului divin făcând din monah și din monahie un instrument util al mântuirii personale și a aproapelui. Prin urmare, fecioria, ca și castitatea de altfel, poate deveni la fel de valoroasă dacă este pusă în slujba unor valori superioare spirituale sau a binelui comunității, al apărării adevărului și a dreptății. Chiar dacă în cazul monahilor, fecioria este de fapt și o jertfă, dacă nu se transformă într-o ofrandă rodnică nu se justifică. De aceea niciodată creștinismul nu a omagiat și nu poate omagia o feciorie sterilă, lipsă de roade, ci numai pe aceea care asemenea Maicii Domnului trudește pentru a deveni cu adevărat un vas curat ca să fie umplut cu harul Duhului Sfânt, ceea ce înseamnă de fapt realizarea unui ideal mai înalt decât viața obișnuită de familie. Pentru urmare, fecioria autentică asemenea Maicii Domnului, adică fecioria integrală, și avem în vedere și curăția minții, a inimii și a trupului presupune o mare jertfă prin renunțarea de bună voie la anumite drepturi. Marele gânditor creștin al secolelor II și III, Origen vorbea despre marea dificultate a monahului ca de altfel și a creștinului în general de a păstra fecioria sufletului care se și constituie în adevărata castitate și curăție. Pe aceasta o are în vedere și Domnul Hristos când îi fericește pe cei curați cu inima (Mt. 5, 9). Sunt mulți oameni care reușesc să-și păstreze curăția trupească, dar nu întotdeauna sunt în stare să-și supravegheze și strunească suficient și sufletul de pofta cărnii sau a trupului. Sfântul Vasile cel Mare, cu smerenie spunea despre sine însuși cu scopul de a-i determina și pe alții să ia aminte: nici femeie n-am cunoscut, nici feciorelnic nu sunt,  iar Fericitul Augustin atenționa și el că fecioria trupului aparține unui număr mic, dar fecioria inimii trebuie să aparțină tuturor. Din nefericire, aceasta din urmă este mai greu de obținut și impune o permanentă stare de jertfă care se întinde pe tot parcursul vieții, nu doar în a numite etape ori exclusiv în timpul posturilor.[28] Revenind la textul profetului Isaia, subliniem că a avea un nume înaintea lui Dumnezeu echivalează cu avea viață veșnică întrucât Biblia ne spune că atunci când Dumnezeu a chemat pe nume pe cineva echivalează cu a-i da viață. Acesta este pentru noi creștinii și sensul invocării milei divine de a pomeni numele celor dragi ai noștri. Când zicem: „pomenește Doamne și sufletul….robului Tău”, echivalează cu: „dă-i Doamne viață și robului tău…” deoarece conștientizăm că Dumnezeu doar zice și se face, iar dacă nu zice sau șterge de pe buzele Sale (metaforic vorbind) numele cuiva echivalează cu a nu-l mai ține în viață.

Expresia evanghelică; “a deveni famen pentru Hristos sau pentru împărăția lui Dumnezeu” (Mt. 19, 12) se referă probabil la aceia care renunță de bună voie la puterea creatoare-reproductivă, dată de Dumnezeu, pentru a fi mai disponibil în lupta pentru câștigarea împărăției cerurilor. Anumiți exegeți consideră că Hristos s-ar fi referit aici la Sf. Ioan Botezătorul sau chiar la Sine Însuși.[29] În orice caz, pentru mulți apare foarte dificilă spusa Domnului ; „sunt unii oameni care singuri s-au făcut fameni pentru împărăția cerurilor”. Totuși dacă luăm în calcul faptul că Biblia folosește din abundență limbajul figurat într-o mare mulțime de texte și dacă aplicăm și în cazul de față un astfel de limbaj rezultă cu evidență că Iisus nu s-a referit defel la o automutilare fizică, ci exclusiv la una spirituală în ideea că a avut în vedere o renunțare de bună voie la dreptul de a întemeia o familie și a opta pentru o viață de celibatar trăind în castitate, cum o și fac mulți oameni din multe țări ale lumii, fără a fi incluși neapărat într-o comunitate de tip monahal. Așa cum precizam pe acest text se și bazează opțiunea unora pentru viața monahală. Din Sfintele Evanghelii și experiența de milenii a Bisericii rezultă că sunt multe căi și virtuți care facilitează intrarea oamenilor în împărăția lui Dumnezeu. Unii Sfinți Părinți ai Bisericii, probabil pledând „pro domo” vorbesc uneori cu multă exaltare despre viața monahală idealizând-o la maximum prin asimilarea acesteia cu starea îngereștilor puteri. Și totuși, Domnul Hristos n-a spus vreodată că cei care s-au făcut pe ei fameni ar intra mai ușor în împărăție sau că ar detesta căsătoria. El care a venit în lume prin intermediul unei familii și s-a referit la familie ca la o instituție de sorginte divină nu avea cum să se dezică pe Sine Însuși. Dacă Mântuitorul afirmă fără echivoc că celibatul, și implicit viața monahală, reprezintă un dar cu totul special care nu se oferă oricui, denotă că nimeni nu poate fi constrâns la a duce o viață celibatară. Trăirea în curăție nu poate fi deci un destin constrângător, căci fecioria este într-adevăr mare lucru, comentează Sf. Ioan Gură de Aur “și aceasta se vede și de acolo că nici în Vechiul Testament n-a fost săvârșită de acei sfinți bărbați din vechime și nici în Noul Testament nu este poruncă de lege. Hristos n-a poruncit fecioria, ci a lăsat-o la libera alegere a ascultătorilor. De aceea și Pavel spune; Cât despre feciorie nu am poruncă de la Domnul(I Cor. 7, 25)”[30]. Dacă totuși există vocații pentru viața monahală sau celibatară din dorința exclusivă de a-I sluji mai cu fervoare și cu dăruire totală lui Dumnezeu se poate spune că se anticipează împărăția lui Dumnezeu în care nu va mai exista căsătorie (Mt. 22, 30).[31]

     Din contextul Sfintelor Evanghelii, ca de altfel și din scrierile Părinților apostolici rezultă că deși se apreciază căsătoria în Domnul, totuși a acordat un loc preferențial atât celibatului cât și fecioriei, deși ambele sunt văzute din unghiuri diferite. Oricum, un lucru este cert și anume că teologii care au optat pentru viața de familie apără acest fapt, iar cei care au îmbrățișat viața monahală ori celibatul susțin că aceasta ar fi cu mult superioară, încât este foarte greu să vorbească cineva fără imparțialitate cu privire la această problemă. Și totuși, din perspectiva împărăției lui Dumnezeu în care starea oamenilor va fi aidoma îngerilor lui Dumnezeu în sensul că nu se vor mai însura și mărita este evidentă superioritatea abstinenței totale. Dacă însă cineva renunță la viața de familie fiindcă nu-și dorește asumarea unei atât de mari responsabilități ori alege viața monahală doar pentru că numai așa poate accede la funcții înalte în structurile de conducere ale Bisericii, nu s-ar putea spune că este un veritabil luptător al lui Hristos, ci mai curând un oportunist ce poate cădea în ispita lui Petru care a întrebat; „Iată, Doamne, noi am lăsat toate și Te-am urmat (Lc. 18, 27), ce vom câștiga? Sau care va fi răsplata noastră? Am putea găsi în exemplul Apostolilor un indiciu și pentru  sărăcia de bună voie, numai că renunțarea unor a fost doar provizorie pentru a-L putea urma pe Iisus și a se instrui întrucât nu și-au vândut averea pentru a o împărți săracilor, așa cum i s-a propus tânărului bogat, ci au renunțat la ea pentru o vreme. Ei au rămas pe mai departe soți și proprietari de case, bărci și unelte de pescuit. Ceea ce este de admirat la Apostoli rămâne disponibilitatea lor totală față de Iisus, în timpul pregătirii lor pentru evanghelizarea lumii. [32]Așadar, din perspectiva Împărăției este clar că abstinența totală, de dragul lui Hristos, iar nu din alte considerente și calcule omenești, s-ar putea spune fără echivoc că poate fi un bine mai mare decât căsătoria în sine, dar evident doar pentru cei care sunt în stare să primească acest sfat și să-l și ducă până la capăt. Cei care reușesc într-adevăr să-și asume și finalizeze viața monahală în sensul propus de Evanghelie imită într-adevăr pe Mântuitorul Hristos care a trăit în curăție și în plenitudinea împărăției. Ba mai mult, El a promis solemn răsplată însutită pentru cei care își vor lăsa, sau mai exact vor renunța la a a-și lua femeie, ca să se pregătească mai asiduu pentru împărăția lui Dumnezeu (Lc. 18, 29-30).[33] Curăția trupească a monahului este un lucru foarte mare și anevoios, scria Sfântul Ioan Gură de Aur și impunea atâta osteneală încât Hristos n-a impus-o nimănui, ci doar a propus-o. El n-a urcat-o la rang de lege, ci ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmași (Mt. 5, 44), să fim dispuși a lua crucea și a-I urma Lui (Mt. 10, 38), dar n-a stabilit drept lege să trăim în feciorie, ci a lăsat acest lucru la alegerea celor ce-L ascultă spunând: Cine poate să înțeleagă, să înțeleagă (Mt. 19, 12). Viața de familie nu este condamnată ca fiind ceva rău în lume numai că aceasta este considerată de unii ca ținând de ordinea lucrurilor nedesăvârșite, provizorii și implicit predispusă dispariției ca una ce ține de lumea prezentă. Viața pământească a umanității istorice ce tinde spre un final constituie însăși rațiunea ei de a fi. Din aceste considerente Domnul și face referință la curăția căsătoriei din starea ei originală, eshatologia reintegrând umanitatea în paradisul pierdut, iar abstinența voluntară devine un fel de anticipare a stării în care vom intra cu toții după învierea trupurilor. Monahii, zice Sf. Ioan Gură de Aur, „s-au dezbrăcat pentru lupta împotriva tiraniei firii și au străbătut curat cursa fecioriei, imitând în aceasta viețuirea îngerilor și arătând într-un trup muritor preludiul învierii – căci în veacul acela zice Hristos, oamenii nici nu se însoară, nici nu se mărită (Lc. 20, 35) și s-au luat la întrecere cu puterile netrupești ambiționând nestricăciunea într-un trup stricăcios și au realizat prin fapte ceea ce pentru mulți este insuportabil chiar și să audă, îndepărtând patima ca pe un câine furios care latră necontenit și potolind marea furioasă și plutind senin în valuri sălbatice și purtate de un vânt prielnic pe o mare dezlănțuită, stând în cuptorul poftei firii și nefiind arse, ci călcând în picioare acei cărbuni aprinși ca pe un lut…”[34]. S-ar putea spune deci că ea ar ține și loc de semn mărturisind implicit că împărăția lui Dumnezeu nu rămâne doar o realitate viitoare care va sosi în ultima clipă, ci poate deveni o realitate actuală.[35] Pe de altă parte, așa cum subliniază unii teologi, omul trebuie să conștientizeze că există o diferență enormă între Iisus și famenii voluntari care se străduiesc să-L urmeze pe această cale. Pentru Domnul, depășirea totală a poftei în trup s-a realizat într-o manieră desăvârșită, chiar dacă se spune că s-a făcut asemănător trupului păcatului (Rom. 8,3 ), El singur s-a sustras cu totul păcatului și tuturor poftelor ce decurg din el, de vreme ce spune că El luase trupul Mielului fără de prihană (I Petru 1, 19).[36]

Cauzele apariției monahismului

Comunitatea creștină primitivă nici nu concepea în vreun fel că din momentul aderării la credința în Hristos în mod automat s-ar impune a trăi cineva cu totul în afara lumii și nu exista nici ideea de a se sacrifica fugind de ea. Chiar și după apariția cruntelor persecuții împotriva creștinilor, marile încercări nu i-au determinat pe aceștia să-și caute salvarea prin fuga de lume în favoarea unei vieți izolate. Raportându-se la învățătura Domnului Hristos care a zis; „Și veți fi urâți de toți oamenii din pricina numelui Meu…..și când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă…fiindcă nu veți sfârși cetățile lui Israel până ce va veni Fiul Omului” (Mt. 10, 22-23) primii creștini au înțeles că trebuie să rămână în lume și nu să se izoleze în deșert. Așadar chiar dacă primele comunități ecclesiale conștientizau că în lume se găsesc numeroase norme și obiceiuri profund impregnate de rău, totuși liderii spirituali ai Bisericii, cum ar fi, spre exemplu, Sfântul Clement Alexandrinul, îndemnau la a trăi în lume, dar a fi capabili să facă față spiritului lumii, adică să trăiești în lume ca și creștin eliberându-te în același timp de mentalitatea ei (Stromate, VII, 3, 18, 2)[37]. Creștinii erau sfătuiți să se raporteze mereu la sfatul Sf. Pavel care convins fiind că Hristos va veni în curând, le scria creștinilor din Corint „ca cei se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea,..căci chipul acestei lumi trece”(I Cor. 7, 31). În orice caz, în Noul Testament, în primul rând sinopticii nu formulează niciodată vreo apreciere negativă  cu privire la lumea de aici însă sugerează că lumea ce va să vină are valoare supremă și ca urmare trebuie să aibă prioritate absolută pentru cel credincios (Mc. 8, 36-37; Mt. 6, 24-33; Lc. 12, 32-34) încât se impune a avea o libertate interioară față de bunurile pământești și de a ști să le refuzi pe măsură ce te determină a face răul (Mc. 9, 43-48; Mt. 18, 8-9).[38] Pe aceeași linie de gândire se situează și Părinții primelor veacuri, începând cu Didahia Părinților Apostolici și până la Clement Alexandrinul care apreciază și ei bunătatea acestei lumi, rezultat nemijlocit al lucrării divine[39] de care să se folosească mulțumind Creatorului, dar sugerând și ei separarea de ea doar pe plan afectiv.  De fapt din tot contextul predicii Domnului Hristos se întrevede destul de limpede ideea majoră că omul sărac este în general mult mai dispus și disponibil în a-L urma pe Hristos decât cel bogat (Lc. 14, 33). Ca orice fenomen sau manifestare a unui stil de viață cu totul ieșit din comun, trebuie să ne gândim și la niște cauze directe sau indirecte. Nici monahismul nu a apărut cu totul întâmplător. Unii au încercat să identifice apariția monahismului creștin ca fiind legat de secta esenienilor de la Qumran. Nu putem împărtăși un astfel punct de vedere întrucât, după cum se știe, secta qumraniților a apărut în perioada elenistică din motive religioase și din dorințe elitiste. Gruparea esenienilor și-a propus să realizeze fuga în afara lumii cu scopul unei izolări totale, însă fuga acelora avea și un iz de revoltă în sensul că voiau să protesteze împotriva celor care, după părerea lor, deveniseră necurați și apostați din dorința de a se îmbogăți în cetatea pământească, ceea ce este exclus în cazul monahilor.

 Din cercetările istoriei Bisericii, rezultă că motivele care i-au determinat pe monahi sau monahii să părăsească societatea și să se dedice unei vieți austere, duse uneori până la extrem, au fost de natură socială, economică, politică și evident, nu în ultimul rând, religioasă. Unii au avansat ideea că numeroasele tensiuni sociale din satele și cetățile din antichitate ar fi una din cauzele care i-au determinat pe unii să-și caute liniștea în afara lor. Este adevărat că instabilitatea granițelor cauzate de numeroasele mișcări de popoare urmate de grave crize economice, putea fi un motiv determinant de a părăsi lumea. La acestea se mai adăugau înrolările forțate în armată cu posibilitatea de a fi făcut prizonieri sau sclavi, impozitele exorbitante impuse de cuceritori, ca și povara întreținerii unei familii, i-a determinat pe mulți să adopte un stil de viață mai simplu și care garanta în plus și mântuirea sufletului. Peste toate însă s-au impus anumiți bărbați aprinși de râvnă pentru Domnul care au luat în serios chemarea Evangheliei de a lăsa toate și a urma lui Hristos. S-a considerat, mai ales în zorii creștinismului că idealul de bărbat sfânt nu poate fi altul decât dedicarea exclusivă lui Dumnezeu, încât monahul ca unul ce este dispus să renunțe la toate de dragul împărăției lui Hristos era considerat ca un alt fel de martir, un om pregătit  mereu în așteptarea revenirii lui Hristos. Unii dintre monahi au ajuns cu adevărat temple ale Duhului Sfânt și izvoare de înțelepciune la care veneau să ceară sfat bărbați iluștri ai vremii din diverse sfere de activitate. Monahii veacurilor primare au fost recunoscuți că au reușit să ajungă la starea de desăvârșire restaurând în trupul lor pe omul cel vechi răvășit de păcat și să fie în perfectă armonie cu noua creație restaurată de Duhul Sfânt. Ba mai mult, unii i-au definit pe monahi, drept „îngeri în trup”, probabil, nu neapărat pentru că pledau “pro domo”, ci fiindcă i-au cunoscut personal pe unii dintre aceștia încât au văzut în ei adevărați tovarăși ai îngerilor și au considerat că au ajuns să merite a fi puși pe aceeași treaptă cu profeții Vechiului Testament datorită reușitei acelora de a se face imitatori ai lui Hristos. În esență deci monahismul nu a fost doar o fugă de lume, din diverse rațiuni, ci o angajare ființială pentru atingerea scopului final al vieții, îndumnezeirea, sau după cum zic unii mari teologi monahi. Așadar cauza primară a apariției monahismului se poate pune exclusiv pe seama Duhului Sfânt Care a reușit să facă, așa cum spunea Sfântul Evagrie, din niște oameni complet separați de toate să fie în armonie cu toate. Monahismul, în chip paradoxal deși prin definiție este total izolat de lume s-a simțit în același timp responsabil de societatea pe care a abandonat-o și, nu de puține ori, a reușit să contribuie substanțial la transformarea intelectuală și socială a valorilor lumii antice târzii.[40]

Cum văd Sfinții Părinți viața monahală?

Cu ceva timp înainte ca stilul de viață monahală să se extindă din cetatea Alexandriei în pustia Egiptului sunt mărturii că Origen, inegalabilul învățător și conducător al renumitei școli catehetice, a fost cel dintâi mare ascet, rugător și celibatar prin definiție. Doctrina sa despre căderea sufletului și întoarcerea sa treptată către Dumnezeu, prin ascetism și învățătură, a fost atât de insistent urmată de numeroși asceți creștini încât a fost supranumit ”Părintele teologiei monahale”.[41] Zelul acestuia a fost considerat de către unii ca unul exacerbat și ieșit cu totul din tiparele oricărei vieți austere. Se pare că avea o opinie exagerată și despre importanța creștinilor pe care îi considera atât de valoroși, încât afirma că „numai datorită intercederii lor ar supraviețui întreaga lume .. și tot grație lor se răspândesc toate splendorile care există în această lume” (Apol. 16, 1) și că „creștinii ar fi pentru lume ceea este sufletul pentru trup”.  Cine ar mai putea astăzi să mai susțină astfel de opinii fără a cădea în derizoriu? Cu toate acestea estre unanim recunoscut că monahismul creștin s-a născut în Orient și lui Origen îi revine meritul de a fi găsit și explicat fundamentul spiritual al fugii în afara lumii. După părerea sa, perfecțiunea creștină ar impune abandonarea efectivă a lumii pentru a se dedica exclusiv lui Dumnezeu și a trăi ca într-o pustie. De aceea zice; “Când sufletul a terminat de împlinit toate virtuțile și atinge culmile desăvârșirii atunci el părăsește acest veac și se separă de această lume”. [42] Dat fiind prestigiul intelectual imens și autoritatea morală de necontestat chiar și de către dușmanii săi, a acestui ascet prin definiție, nu-i de mirare de influența covârșitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui, încât s-ar putea spune că el a fost într-adevăr promotorul mișcării spirituale ascetice la început în formă „idioritmică,” iar mai târziu „cenobitică” încât, în a doua jumătate a secolului III, ia naștere în istoria Bisericii o reală mișcare ascetică ce s-a extins după aceea din Egipt în Palestina, Siria, ajungând apoi și în Apus în țările cu o intensă viață creștină încă de la întemeierea primelor comunități.

Se știe totuși că pe vremea lui Origen, nu doar bărbații, ci și femeile, mai precis, fecioarele consacrate Bisericii erau deja o categorie bine distinctă și numeroase grupuri de bărbați asceți ce rătăceau din loc în loc puteau fi adesea întâlniți de cei ce se aventurau în locurile mai izolate de lume. Despre Origen însuși, din viața și învățătura căruia s-au inspirat mulți asceți ai vremii, ne spune istoricul Eusebiu de Cezarea că avea o râvnă pentru viața ascetică nemaiîntâlnită  la vârsta lui, trăind în frig și în golătate și îi certa foarte aspru pe cei din jurul său atunci când aceștia îl rugau să se folosească și el de ceva din bunurile lor. Le era milă de ostenelile sale peste măsură  pe care le îndura doar de dragul învățăturilor celor sfinte. Se spune despre el că vreme de mai mulți ani a umblat numai desculț, fără să fi luat ceva în picioare, apoi că foarte mulți ani de-a rândul a fost departe de a fi folosit vin sau alte mâncăruri necesare traiului, încât la un moment dat a ajuns în primejdie de boală, periclitându-și foarte greu stomacul. Celor ce priveau la felul lui de viață, el le dădea un astfel de exemplu de trai creștinesc cu totul ieșit din comun, încât pe bună dreptate a îndemnat pe mulți din ucenicii săi să-i urmeze pilda, ba chiar dintre păgânii necredincioși, dintre bărbații învățați, dintre filosofi și încă nu dintre primii veniți.[43]  Se pare că pentru inițierea vieții monahale n-a contat doar exemplul de excepție al unor mari teologi de talia lui Origen, ci zelul a fost  stârnit mai cu seamă de noutatea absolută a Evangheliei care a mișcat profund inimile oamenilor, determinându-i la acțiuni uneori radicale. Foarte entuziasmați de Evanghelie, unii creștini mai zeloși mergeau până acolo că aplicau chiar și la viața de familie spusele Mântuitorului cu privire la fameni încât „ ca să devină fameni pentru împărăția cerurilor”, fie părăsindu-și soțiile, fie renunțau definitiv la căsătorie sau, în cazuri extreme, unii se căsătoreau doar de ochii lumii dar în taină trăiau în curăție desăvârșită aidoma monahilor. Așa se face că, inițial în vecinătatea satelor ori a localităților creștine s-au creat comunități de asceți cu viață de anahoreți sau solitari ce s-au izolat total de lume și chiar de comunitățile în care s-au născut ca creștini. Sfântul Atanasie ne spune că Sfântul Antonie al Egiptului este descris ca fiind primul ce s-a retras în deșert. Născut pe la anul 250, Antonie a fost determinat să opteze pentru viața ascetică auzind în Biserică lectura Sfintei Evanghelii cu privire la valoarea sărăciei. Acesta a fost inițiat pe calea virtuților de către cei cu mai multă experiență din satele alcătuite doar din asceți. Spre deosebire de aceștia însă, cu timpul, Antonie, pe măsură ce sporea duhovnicește a ieșit cu totul și de acolo și s-a dus în deșert ca să se lupte personal cu demonii. Cam prin anul 305, după ce a petrecut circa 20 de ani în izolare totală, a progresat atât de mult spiritual, încât se zice despre el că a fost introdus în tainele divine. Se spune că sfântul devenise atât de diferit datorită rugăciunilor, meditației și ascezei, încât i-a convins pe mulți să se angajeze plenar pe calea unei vieți solitare și plină de renunțări. Așadar în secolul patru, Antonie devenise un „abba” (ava adică „părinte”). De precizat că epitetul de „ava” nici pe departe nu se folosea cu sensul de astăzi, în ideea că ar fi fost preot cu hirotonie, ci se atribuia celor care probaseră că au câștigat de la Dumnezeu marele dar de a-i naște pe alții la o nouă  viață, iar unii aveau chiar darul facerii de minuni ori pe cel a profeției. În Apoftegmele Părinților (Spusele Părinților) care inițial circulau pe cale orală, ceea ce și explică unele repetiții, (a se vedea Patericul Egiptean) și abia pe la anul 400 au început să fie colecționate în scris învățăturile părinților de dragul vieții lor de excepție, dar mai ales cu scopul de a le lectura cei tineri care abia începeau lupta cu ispitele. Dintre toți, se detașează cu evidență câteva figuri proeminente cum ar fi sfinții; Antonie, Arsenie, Sisoe etc. sau chiar și unele femei ce s-au erijat într-un fel de lideri spirituali ai deșertului sinaitic, în care la un moment dat se retrăseseră circa patru mii de monahi.

Răspândirea monahismului în toată lumea creștină, mai cu seamă începând cu secolul patru, s-a datorat faimei de care s-au bucurat în Orientul creștin unii asceți. Răspândirea lui nu s-a limitat doar la pustia din vecinătatea Nilului. S-ar putea spune că monahii egipteni au dat tonul pentru o viață creștină de excepție și slujind drept modele pentru multe alte regiuni în care se extinsese creștinismul încât tendințele ascetice au apărut aproape spontan în diverse regiuni dând naștere la noi forme de viață spirituală mai evoluată dar cu vădită tentă monahală. Pe la anul 320, la Tabennesi, a apărut un alt tip de viață monahală așa numitul monahism de formă cenobitică al cărui reprezentant de seamă și inițiator a fost Pahomie. Despre acesta se spune că după ce a fost mai întâi inițiat în viața monahală de către un alt monah mai în vârstă, ar fi primit poruncă din ceruri să construiască o mănăstire pentru cei care ar fi voit să vină la el și adopte același stil de viață în vederea mântuirii sufletului. În curând comunitatea monahală inițiată de către Pahomie a luat o deosebită amploare încât la un moment dat (mai exact aproape de moartea sfântului, pe la 346), erau vreo nouă așezăminte pentru bărbați și vreo două pentru femei. În contextul în care în acele așezăminte mai apăreau și disensiuni și probleme de disciplină, s-a impus alcătuirea unor reguli precise de viață monahală pe care trebuia să le respecte cei care au ales acest stil de viață ca să poată trăi în iubire creștină (koinonia), scopul esențial al acelor reguli fiind totuși acela de a păstra o bună armonie între  monahism și instituțiile Bisericii.[44] Un al doilea mare centru monahal a început să înflorească și să se dezvolte în Palestina care era direct influențată de Egipt. O caracteristică a monahismului de aici o constituia viața monahală a unor grupuri mici denumiți eremiți care desfășurau anumite activități sub conducerea unui lider spiritual denumit, ca și în Egipt, „ava” (abba) . Spre deosebire de acest mod de viață monahală, în Siria au apărut așa numiții „anahoreți” ce excelau prin austeritatea vieții dusă până la extrem dar și bizară pentru omul de rând, ce lipsea cu desăvârșire în Egipt și Palestina. Este vorba de apariția stâlpnicilor[45] adică a celor care își construiau chilia pe niște stânci înalte și foarte asemănătoare unor stâlpi, de regulă din tuf vulcanic, foarte ușor de cioplit și modelat cum se pot vedea astăzi în ținutul Capadociei din Turcia. Stâncile pe care le selectau pentru a-și ciopli chiliile erau  extrem de înguste și înalte și de aceea spațiul de locuit se restrângea până la limitele suportabilului. Desigur nu poate fi trecută cu vederea nici implicarea Sf. Vasile cel Mare ( mort pe la anul 379) în organizarea vieții monahale. El a fost mult sprijinit de sora sa Macrina. Cei doi au fondat mănăstiri de monahi și monahii în ținutul Pontului care au devenit de îndată adevărate focare de viață spirituală.

Mai înainte de a vedea care este opinia Părinților Bisericii cu privire la viața monahală, se impune precizarea că nu toți Sfinții Părinți au fost monahi, încât ne vom referi doar la cei mai reprezentativi în această direcție și care s-au bucurat de mare autoritate. Începem cu Sf. Ioan Gură de Aur, fost arhiepiscop al Constantinopolului. Dintre toți denotă că acesta a vorbit cu cel mai mare entuziasm despre monahism. Să nu se uite că a făcut-o într-o perioadă în care păgânismul era încă în floare, viața morală lăsa mult de dorit, iar monahii prin viața lor de cumpătare, dusă uneori până la extrem, se constituiau în adevărate repere pentru vremea respectivă. Vorbindu-le credincioșilor din cetatea pe care o păstorea despre cumpătare, neîntrecutul orator îi asemăna pe călugări cu îngerii fiindcă scria el: „nu se însoară, nu dorm mult, nu se îmbuibează; puțin le mai lipsește să fie fără de trup. Nimeni nu poate învinge așa de ușor pe dușmanii săi ca monahul; îi învinge chiar și când stă la masă. De aceea profetul spune; Gătit-ai înaintea mea masă împotriva celor ce mă necăjesc (Ps. 22, 6). N-ai greși dacă ai spune și despre masa lor aceste cuvinte”. Apreciind cumpătarea acelora adaugă: „Masa lor se aseamănă cu o femeie frumoasă și mândră la chip, care nu are nevoie de sulimanuri, că își are frumusețea ei firească. Masa monahilor este curată și cinstită, nu lasă pe comeseni să grăiască cuvinte de rușine…La masa lor sufletul nu ți se tulbură; acolo nu-i supărare; acolo nu-i mânie; peste tot liniște, peste tot pace”[46].  Din scrierile aceluiași aflăm care era regimul alimentar al monahilor când zice; ..”monahii nu pun pe masa lor carne de vită, fiartă sau friptă, ci cuvintele lui Dumnezeu mai dulci decât mierea și fagurele (Ps. 18, 11)”. Avea în vedere, probabil obișnuința care se menține până în zilele noastre la unele mănăstiri, cum ar fi, spre exemplu, Muntele Athos, unde masa este foarte frugală și în timpul servirii prânzului sau cinei se lecturează de către un monah din viețile sfinților sau din Sfânta Scriptură. „Monahii, adaugă el, imitând albinele, zboară în jurul fagurilor cărților sfinte și culeg din ele multă plăcere”[47]. Mult mai târziu, Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre viața monahală, dar în alt chip decât Hrisostom. Dacă acela se referă la ea ca un spectator plin de admirație, acesta din urmă nu doar că vede în monah pe „cel cu totul neamestecat cu lumea și care vorbește neîncetat numai cu Dumnezeu” [48], ci se erijează și într-un autorizat sfătuitor al monahului[49], aducând cuvinte de îmbărbătare pentru cei ispitiți a-și părăsi cinul monahal în favoarea vieții de familie. El îi amintește monahului că din clipa depunerii votului nu-și mai aparține lui însuși şi nu trebuie să se mai considere un om simplu, ci un ostaș al lui Hristos ce poate fi acuzat de dezertare de vreme ce s-a înrolat în armata unui astfel de Împărat, și nu mai poate fi stăpân peste el însuși. Și așa cum femeia nu mai este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul (I Cor. 7, 4), cu atât mai mult nu mai sunt stăpâni pe trupul lor monahii, cei care trăiesc în Hristos. Celui aflat pe punctul de a-și abandona cinul, îi spune: “Cel pe care-L disprețuiești acum este Acela care te va judeca atunci. De aceea, să ai necontenit în minte pe Hristos și râul cel de foc, după cum spune Scriptura : Râu de foc curgea înaintea feței Lui (Dan. 7, 10)[50].

În concluzie, monahismul s-ar putea defini, evident doar acolo unde se trăiește la standardele rânduielilor monahale ale sfinților trăitori și inițiatori ai unui stil de viață rupt de prea multele împrăștieri ale lumii, un fel de elită a creștinismului și implicit a Bisericii. Să nu se uite că Biserica i-a și recunoscut ca atare, iar calendarul creștin stă mărturie prin numărul de sfinți preponderent dintre monahi ca o formă de recunoștință, dar ca și o garanție a mijlocirii lor cu rugăciune pentru lume dar și pentru miile de monahi și sihaștri care încă duc lupta cea bună pentru împărăția lui Dumnezeu. Ei pot fi pentru lume și un model de urmat, dar nu în sensul abandonării lumii și mutarea acesteia în deșert, ci în ideea anagajării în lupta pentru perfecționarea vieții creștine care impune nu neapărat abandonul efectiv al lumii, ci atingerea unui standard de viață creștin al cumpătării și al simplității ca și cum ar trăi în deșert, așa cum sugera marele Origen : Când sufletul a parcurs toate virtuțile creștine și a atins culmea perfecțiunii, el păăsește acest veac și se separă de lume ( Hom. In Numeros, 27, 12).

Abandonarea lumii îi dă monahului posibilitatea unei degajări de griji pentru angajarea plenară în progresul duhovnicesc și câștigarea mântuirii, nu neapărat un loc mai bun în împărăția lui Dumnezeu, așa cum și-ar imagina necunoscătorii Sfintei Scripturi. Să nu se uite că în momentul schimbării la față a Domnului Hristos au apărut pe munte două personaje biblice arhicunoscute: feciorelnicul Ilie din Teba Galaadului și Moise care a avut familie și copii, iar din context nu rezultă că unul ar avea cumva o poziție privilegiată în raiul lui Dumnezeu față de celălalt. Ca să nu mai vorbim de patriarhul Avraam care a rămas pentru creștini, citându-l desigur pe Domnul Hristos care se referă la el (Luca 16, 22-31), drept un reper al vieții fericite cu care ar vrea să aibă părtășie toți creștinii, fie ei monahi ori credincioși de rând care își duc uneori cu multă trudă și grijă povara familiei. În orice caz, cei care au abandonat lumea, exclusiv de dragul lui Hristos-Dumnezeu, iar nu din alte considerente ori calcule, se cuvine să conștientizeze că beneficiază de un dar special al harului divin, și că exclusiv cu ajutorul lui pot să-și mortifice imboldurile greu de stăvilit ale trupului, să abandoneze relațiile de familie (cu toate că în lumea actuală, internetul și telefonia mobilă nu lipsesc  nici din viața monahală), să renunțe la voia personală (să-și taie propria voință de dragul Domnului), să se supună necondiționat față de toate ascultările asumate prin vot, să abandoneze toate preocupările, pentru a putea medita zi și noapte la cuvântul lui Dumnezeu, știu că au o luptă dură și plină de ispite dar și răsplata le va fi pe măsură, ca unii care au lăsat totul și L-au urmat pe Hristos care promite răsplată însutită.

 

 


[1]Bernard McGinn, în The Encyclopedia of Religion, Mircea Eliade, Editor in Chief, Volume 9, Macmillan Company, New-York, London, 1987, p.44

[2]Martin Collcutt, Monahisme-Monasticisme, în „The Encyclopedia of Religion”, Mircea Eliade, Editor in Chief, Volume 9, Macmillan Company, New York, London, 1987, p. 35

[3]Idem, p. 36

[4]John Meir, Un Certain Juif Jésus-les données de l'histoire.Les sources, les origines, les dates, Lectio Divina, Les Éditions du Cerf, Paris, 2009, p. 204

 [5]  Ibidem.

[6]  Călugărilor budiști li se înmânează în momentul consacrării cât un baston ca simbol al pelerinajului călugărului pe pământ ca un total înstrăinat de lume, și câte un castron pentru cerșit, simbol al sărăciei benevol asumate. Ar de apreciat că sărăcia la călugării budiști merge până la extrem deoarece, pentru a se menține în starea de sărăcie și smerenie, i se interzice să primească la cerșit mai mult decât hrana lui pe o zi.

[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei-Omilia LXVIII, III, în col. PSB, vol. 23, p. 786-787

[8]Gordon J.Wenham, Leviticul, traducere Daniela Rusu, Cluj-Napoca, 2004, p. 147

[9]Sfântul Atanasie ne informează despre existența monahilor chiar din sec. IV când spunea; „Sunt și la voi de acum sălașuri (mănăstiri) de viețuire singuratice și se cinstește numele de monah” cf. Sfântul Atanasie, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în  vol. Sf Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri-Partea a doua,Epistole-Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, trad. din grecește, introd. și note de Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1988, p. 191.

[10]Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, Omilia a VIII-a , V, în col. PSB, vol. 23, p. 107

[11]Martin Collcut, Op. cit. p. 37

[12]Edouard Lipinski, Virginité , în „Dictionnaire Encyclopedique de la Bible,” publié sous la direction du Centre: Informatique et Bible Abbaye du Maredsous, responsables scientifiques ; Pièrre–Maurice, Bogaert-Mathias Delcor, Edmond Jacob, Edouard Lipinski; Robert Martin–Achard, Joseph Ponthot, Editions Brépols, 1987, p. 1341.

[13] Cohen A., Talmudul, trad. din francecză de C. Litman, Editura Hasefer, București, 1999, p. 240

[14] Goffi T., Monde, în „Dictionnaire de la Vie Spirituelle”, sous la direction de Stefano de Fiores et Tullo Goffi. Adaptation Française par François VIAL, Les Éditions du Cerf, Paris, 1987, p. 714

[15]Idem, p. 714

[16]Gerhard Maier, Evanghelia după Matei-Comentariu Biblic, Vol. 61-2, Edit. “Lumina lumii”, Korntal-Germania, 2000, p. 643

[17]William MacDonald, Comentariul biblic al credinciosului –Noul Testament, Ediția a doua, trad. din engleză de Doru Motz, Edit. Lampadarul de Aur, Oradea, 2004, p. 74

[18] Urology,edited by Campbell M.F., Philadelphia and London, vol. II, p. 1770 apud Athanasie Negoiţă, Manuscrisele de la Marea Moartă, Biblioteca Orientalis, Editura Științifică, București, 1993, p. 242

[19] Wolf G.U. Eunuch, în The Interpreter's Dictionary of the Bible- An Illustrated Encyclopedia , Abingdon Press, Nashville, 1991, p. 180.

[20] Este greu de crezut că la vechii israeliți ar fi existat cazuri de automutilare, ca în cazul lui Origen, ci cel mult se poate spune că interdicția putea să se refere la cei care au suferit un accident sau o boală fiindcă Isaia nu s-ar putea contrazice cu marele profet Moise: cf. Peter C. Craigie, CEXEL The Book of Deuteronomy Wm.B.Eerdmans Publishing (, Comentariile Exegetice la Vechiul Testament-Deuteronom, trad. Daniela Rusu,Edit. „Logos” Cluj-Napoca, 2007, p. 335

[21] William MacDonald, Comentariul biblic al credinciosului-Vechiul Testament, trad. din engleză de Doru Motz, Edit. “Lampadarul de Aur”, Oradea, 2002, p. 892

[22]Payne  D. F., Deuteronmy, The Daily Study Bible (St. Andrew Press, 1985,p. 130;  Adoratorii zeiței Cibela din dorința de a o sluji mai cu fervoare se automutilau. Cu prilejul sărbătorilor de primăvară dedicate acelei zeițe, relatează Lucian de Samosata, numită la sirienii din Hierapolis și Astartea, Ma sau Marea Mamă a zeilor , slujitorii consacrați zeiței, numiți galles își zgârâiau brațele cu cuțitele (a se vedea un caz similar relatat și de cartea III Regi 18, 28 în care preoții Izabelei se înțepau cu lănci și cu săbii până le curgea sânge), apoi se flagelau unii pe alții, iar mulți tineri cuprinși de frenezie, își smulgeau hainele de pe ei și se castrau ei înșiși, apoi fugeau prin tot orașul ținând în mâinile lor înălțate organele tăiate, pe care le aruncau după aceea în orice casă găseau, după care deveneau preoți ai acestei zeități (galles). Ei credeau că această automutilare îi făcea să fie asemenea zeului Attis, iubitul zeiței Cibela care se castrase pe sine însuși după ce a fost necredincios acestei zeițe, cf. Athanasie Negoiţă, Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă, col. Bibliotheca Orientalis, Editura Științifică, București, 1993, p. 251

[23] Welch A. C., The Code of Deuteronomy, 1924, apud Peter Craigie C., op. cit. p. 335;

[24] Eunuque, în „Nouveau Dictionnaire Biblique”, Revisé, Editions Emmaus (Suisse), 1992, p. 443

[25] Alec Motyer, The Prophecy of Isaiah, Inter-Varsity Press, 1993, p. 466

[26] Gordon J. Wenham, CEXEL, Leviticul, traducere Daniela Rusu, Editura „Logos”, Cluj-Napoca, 2004, p. 312; Nici Biserica nu aprobă automutilarea, iar pe cei care au luat în sens propriu textul de la Matei 19, 12-14 cu privire la cei care se fac pe ei fameni, prin hotărârile unor sinoade ecumenice au fost condamnate astfel de gesturi cu totul necugetate și lipsite de sens; interdicția castrării este menționată în primul canon al Sinodului I de la Niceea (325), iar canoanele 21, 23 și 24 Apostolice interzic și ele castrarea la creștini. La rândul său Sf. Ioan Gură de Aur îl consideră blestemat pe cel care se castrează și-l consideră pe cel ce săvârșește un asemenea act egal cu fapta criminală a ucigașului; căi este o faptă criminală amputarea membrelor și chiar de la început a fost o lucrare a curselor satanice săvârșită spre a se desconsidera opera creatoare a divinității- MPG, vol. LVIII, col. 589-600 ; Hotărârile sinodale nu îndemnau așadar să se ia „ad litteram” textele; „Dacă te smintește ochiul tău cel drept, scoate-l și-l aruncă de la tine, căci este mai bine pentru tine să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă. Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe tine, tai-o și o aruncă de la tine, căci mai de folos este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă,”(Mt. 5, 29-30) ci să fie interpretate în chip alegoric după cum îndemna și Sfântul Chiril al Alexandriei. În opinia acestuia ochiul înseamnă cugetarea, pofta, iar dorința și mâna înseamnă prietenul. Si tot așa interpreta și Sf. Teofilact (cf. MPG, vol. CXXIII, col. 197).

[27] Scott Spencer F., Eunuch, în „Eerdemans Dictionary of the Bible” de David Noel Freedman, Editor in Chief, Allen C. Myers, associated Editor…William B. Eerdermans Publishing Company, Grands Rapids, Michigan, Cambridge, V.K. 2000, p. 434

[28]Prof. Pr. Petre Semen, Semnificaţia fecioriei și a maternităţii în gândirea iudaică și creștină-preacinstirea Sfintei Fecioare Maria,în „ Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza din Iași “(serie nouă) TEOLOGIE ORTODOXA, Tomul X, 2005, Edit. Universității „Alexandru Ioan Cuza”- Iași, p. 158-159

[29] Wolf G. U. op. cit. p. 180

[30] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei,Omilia LXXVIII, I, în col. PSB, vol. 23, p. 887

[31]Gerhard Maier, op. cit. p.645

[32]Gerhard Maier, Evanghelia după Luca, Comentariu Biblic, vol. 4-5, Editura”Lumina lumii”, Korntal, Germania, 1999, p. 761

[33]Pierre Grelot, Le Couple humain  dans l'Ecriture, Les Editions du Cerf, Paris, 1969, p. 75-76

[34]Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, 17 Scrisori către Olimpiada, Scrisoarea a VIII-a, în vol. Scrisori din exil-către Olimpiada și cei rămași credincioși. Despre deprimare,suferinţă și providenţă, p. 160-161

[35] Pierre Grelot, op. cit. p. 76

[36] Idem

[37] Goffi T., op. cit. p. 714

[38]Ibidem

[39]Scrierile Părinţilor Apostolici, cap. X, 6, trad., note și indici de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1979, p. 29-30

[40] Bernard McGinn, op. cit. p. 46

[41] Idem, op. cit. p. 45

[42]Origen, Hom. In Numeros, apud Goffi T., op. cit. p. 714

[43] Eusebiu de Cezarea, Scrieri – partea întîia – Istoria Bisericească – Martiri din Palestina, trad., studiu, note și comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, EIBMBOR, București, 1987, p. 228-229

[44] Bernard McGinn, op. cit. p. 45

[45]Idem

[46]Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia LXX, în „Scrieri-Partea a treia „ Omilii la Matei, trad., Introd., indici și note Pr. D. Fecioru, Edit. IBMBOR, București, 1994, p. 809-810

[47] Idem, p. 789

[48] Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, epistole și capitole, Scrieri III, introducere și traducere diac. Ioan I. Ică Jr., Editura “Deisis”, Sibiu, 2001, p. 61

[49] Idem, p. 62-64

[50] Sf. Ioan Gură de Aur, Către același Teodor, 3, în vol. Despre feciorie-apologia vieții monahale-despre creșterea copiilor, p. 381-382

De la același autor

Ultimele din categorie