„Suferinţa lor e cumplită. Sunt ca într-o închisoare a sufletului“

Interviu

„Suferinţa lor e cumplită. Sunt ca într-o închisoare a sufletului“

    • „Suferinţa lor e cumplită. Sunt ca într-o închisoare a sufletului“
      „Suferinţa lor e cumplită. Sunt ca într-o închisoare a sufletului“

      „Suferinţa lor e cumplită. Sunt ca într-o închisoare a sufletului“

    • „Suferinţa lor e cumplită. Sunt ca într-o închisoare a sufletului“
      Pr. Ioan Ieremie, preot misionar de caritate la Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sfântul Ioan cel Nou“ din Suceava, Secţia Psihiatrie – Burdujeni

      Pr. Ioan Ieremie, preot misionar de caritate la Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sfântul Ioan cel Nou“ din Suceava, Secţia Psihiatrie – Burdujeni

Despre misiunea preotului într-un spital de bolnavi psihic şi despre modul cum am putea să-i înţelegem şi să-i ajutăm ne mărturiseşte pr. Ioan Ieremie, preot misionar de caritate la Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sfântul Ioan cel Nou“ din Suceava, Secţia Psihiatrie - Burdujeni.

Părinte, cum este misiunea preotului într-un spital de bolnavi psihic?

Sunt zile când mă bucur că pacientul se simte mai bine şi mulţumeşte Domnului şi zile când mă mulţumesc numai cu citirea rugăciunilor din Molitfelnic pentru boală. Aşa e o astfel de boală, când ai cu cine vorbi, când nu. E dificil şi pentru că bolnavii de aici nu-şi recunosc sau nu pot să-şi recunoască neputinţa. Îşi motivează suferinţa dând vina pe familie, pe societate, pe serviciu, pe contextul economic. În momentele de luciditate, când devin interesaţi de starea lor şi colaborează cu preotul, acceptând şi crezând în ajutorul lui Dumnezeu, se schimbă situaţia.

„De multe ori, în biserică, se roagă cu voce tare“

Cum este spovedania, împărtăşania, slujbele în mijlocul acestor semeni ai noştri?

Observ că atunci când eşti bolnav, ai sufletul mai deschis. Cel bolnav se mărturiseşte sincer. Îi văd abătuţi, tulburaţi, necăjiţi, îngânduraţi, iar după spovedanie au o altă stare, de bucurie chiar. Harul lui Dumnezeu lucrează. La slujbele din biserică fiecare se roagă în felul său. De multe ori se roagă cu voce tare.... Ţi-e mai mare dragul să-i auzi cum se confesează lui Dumnezeu, ca unui prieten. Sfânta Împărtăşanie o primesc cu fior şi cu acea convingere că aceasta e leacul lor suprem. Asta după o spovedanie sinceră, cu luciditate. Sunt atent să le dau agheazmă şi anafură, pentru a fi pururea sub braţul tămăduitor al Domnului.

Cum reuşiţi să le dobândiţi încrederea? Cum e începutul colaborării?

Întotdeauna îi primesc cu drag, le vorbesc frumos, le povestesc despre bunătatea lui Dumnezeu. Îi îndemn mereu la credinţă şi rugăciune şi le amintesc tot timpul că medicul tratează, dar Dumnezeu este Cel Care vindecă. Încerc să le sădesc în suflet speranţa că pot reveni printre noi, că Dumnezeu are puterea de a-i reda societăţii ca pe nişte oameni absolut normali. Au nevoie să fie ascultaţi. Pentru că suferinţa lor e cumplită. Sunt ca într-o închisoare, o închisoare a sufletului. Pe un astfel de bolnav îl doare nu numai tot trupul, până la ultimul deget, ci şi sufletul. Iar pentru că familia, vecinii, cunoscuţii nu-i mai pot asculta, preotul trebuie să vină în întâmpinarea lor şi să încerce să facă aceasta cu toate resursele sale. Eu sunt dator să-i ascult şi împreună să găsim mijloacele potrivite pentru fiecare de a-i readuce printre noi. Au nevoie de încrederea noastră, chiar dacă de cele mai multe ori nu-şi respectă angajamentele de a se schimba. Neputinţa lor îi încorsetează. Şi mă refer acum şi la patimă. Pentru că avem aici şi secţie de dezalcoolizare. Încerc să le redau speranţa în puterea lor de a se reface din mila lui Dumnezeu şi încerc să le arăt tot devotamentul şi încrederea mea în ei, pentru ca să reuşească să se dezinhibe şi să nu le mai fie aşa de ruşine de starea lor.

Cu care dintre pacienţi aveţi mai mult de lucru?

Cu cei dependenţi de alcool am avut cele mai frumoase roade. Pentru că din momentul în care şi-au conştientizat neputinţa, am început conlucrarea şi am construit ceva frumos, care dăinuie dincolo de porţile spitalului. De altfel, alcoolismul, dacă la început pare ceva ce ţine strict de voinţă, ajunge să degenereze într-o boală cu complicaţii grave. Pentru că alcoolicul se înstrăinează de familie, de viaţă, pierde totul. Din păcate, nu sunt nici înţeleşi, pentru că alcoolicii sunt rău văzuţi de societate, toată vina aruncându-se asupra lipsei lor de voinţă. Şi aici cad oameni din toate păturile sociale. Iar crizele alcoolicului sunt groaznice. Când nu mai consumă alcool are crize mai puternice decât ale unui epileptic.

O altă categorie a oamenilor greu încercaţi cu astfel de boli o reprezintă cei care au revenit în Biserică, după ce au plecat la diferite secte. Aceştia sunt foarte chinuiţi şi devin neîncrezători în puterea iertătoare a lui Dumnezeu.

Aveţi cazuri de tămăduiri cu ajutorul lui Dumnezeu? Povestiţi-ne despre ele.

Da, îmi amintesc că într-una din zile, pe când lucram la construcţia paraclisului din incinta spitalului, un tânăr, slab, tremurând, m-a întrebat dacă poate să ajute şi el. După o zi de muncă împreună, a urmat spovedania. Trăia o decepţie pe plan sentimental şi căzuse în patima alcoolului. Fusese internat după o tentativă de suicid. I-am arătat câte ceva din tainele credinţei, l-am îndrumat cum să ceară ajutorul lui Dumnezeu, l-am învăţat cântările de la strană, am devenit apoi prieteni. Acum este unul dintre oamenii de bază de la biserica noastră şi a dobândit un alt sens al existenţei sale. Deşi riscul de a recădea îl pândeşte tot timpul, chiar dacă e biruit, acum ştie să se lupte, are şi mijloace şi a înţeles că are şi pentru ce. Aşa e viaţa, urcăm şi coborâm. Mare e bucuria când ne reîntâlnim şi se vede pe chipul lor că sunt bucuroşi, că sunt liberi de patimă. Bucuria cea mare e că în Biserică le putem reda aerul vieţii, şansa de a trăi sănătos.

„Oricare dintre noi, fără o credinţă statornică în Dumnezeu, poate ajunge în locul lor“

Nu putem vorbi de vindecare completă în cazul bolilor psihice. Oricând pot apărea replici mai grave chiar. Cel credincios are însă şansa de a-L avea alături pe Dumnezeu, Care îl ţine departe de tenebrele bolii. Am însă exemple de persoane care au suferit de depresii grave şi în prezent sunt de nerecunoscut. Am cunoscut o femeie care, după ce şi-a pierdut locul de muncă, a căzut într-o formă foarte gravă de depresie. Avea şi probleme în familie, aşa că în momentul în care a fost internată nu-şi putea ridica capul, nu putea vorbi, nu recunoştea pe nimeni. După două săptămâni de tratament, după o spovedanie amănunţită şi rugăciuni stăruitoare, s-a externat, revenind la biserică pentru Taina Sfântului Maslu. După un timp în care n-am mai văzut-o, am întâlnit-o din nou la una dintre sfintele slujbe. Era de nerecunoscut. Se refăcuse complet, de parcă n-ar fi fost niciodată bolnavă. A plecat să lucreze în străinătate, a reuşit să-şi plătească datoriile şi era bucuroasă că-şi putea ajuta de acum şi copiii.

În final, ce sfat le-aţi da celor suferinzi, dar şi celor sănătoşi, deopotrivă, pentru a nu ajunge într-o astfel de stare?

Sfatul meu ar fi să ne întoarcem la Dumnezeu, pentru că boala psihică este o consecinţă a păcatului, a complacerii în patimi şi păcate. Îi sfătuiesc pe oameni să trăiască după poruncile lui Dumnezeu şi să urmeze virtutea cu dreaptă socotinţă. În vremurile de acum, oricare dintre noi, fără o credinţă statornică în Dumnezeu, poate ajunge în locul lor, al bolnavilor psihic. Şi chinul depresiei macină atâtea suflete.... Mulţi dintre noi se aruncă în clipe grele de încercare în braţele beţiei, din care greu se mai salvează. Asta pentru că nu avem o credinţă vie, lucrătoare. Ne pierdem credinţa şi ajungem la complicaţii grave. 

Pe cei bolnavi îi sfătuiesc să nu se rezume numai la tratamentul medicamentos, ci să-L ia pe Dumnezeu în ajutor, să nu-şi pună încrederea numai în oameni. Pentru că tratamentul Bisericii, Sfintele Taine, nu produce efecte secundare, reacţii adverse.