Pe 14 septembrie 1932 a avut loc la Muntele Athos un puternic cutremur de pământ. El s-a produs în timpul nopţii, la ceasul al patrulea (din noapte), în timpul privegherii praznicului Înălţării Sfintei Cruci. Mă găseam în strană alături de Părintele Egumen, iar acesta stătea chiar lângă locul unde spovedea. O cărămidă s-a desprins din tavan şi a căzut în acest loc împreună cu mult moloz. La început am fost puţin înfricoşat, dar repede m-am liniştit şi am zis Egumenului: „Iată că Domnul Cel Milostiv vrea ca noi să ne pocăim”. Şi ne-am uitat la ceilalţi monahi aflaţi în biserică, şi puţini se temeau; şase oameni au ieşit din biserică, dar ceilalţi au rămas la locul lor, iar privegherea a continuat după rânduială la fel de liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Şi m-am gândit: „Cât de mult este harul Duhului Sfânt în monahi!” Pentru că avusese loc un puternic cutremur de pământ, întreaga uriaşa clădire a mănăstirii se zdruncina, tencuiala cădea, candelabrele şi lumânările se legănau, clopotele din clopotniţă începuseră să sune şi însuşi marele clopot s-a auzit şi el sunând odată din cauza puterii năpraznice a zdruncinăturilor, şi ei stăteau liniştiţi. Şi m-am gândit iarăşi: „Sufletul care a cunoscut pe Domnul nu se teme de nimic, afară de păcat, şi îndeosebi de păcatul mândriei El ştie că Domnul ne iubeşte, iar dacă El ne iubeşte, de ce să ne temem? Domnul Cel Milostiv ne-a trimis prin aceasta povaţa: Copiii mei, pocăiţi-vă şi trăiţi în iubire, fiţi ascultători şi înfrânaţi, învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 28)”.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 178-179)