Această neliniște nu este un eșec al omului, ci un semn. Arată că sufletul nu a fost făcut să se sature cu lucruri, ci cu sens. De aceea, întrebarea despre suflet apare mai ales în ceasurile de tăcere: când omul se oprește din grabă, când privește înapoi fără nostalgie și înainte fără teamă, când începe să simtă că în el există ceva ce nu se lasă prins nici în definiții, nici în realizări, nici în amintiri. Călătoria lăuntrică nu încearcă să explice sufletul, ci să așeze mintea acolo unde sufletul tinde deja. Pentru că sufletul știe drumul înainte ca mintea să-l poată spune în cuvinte.

Unul dintre darurile cele mai fine ale omului este mintea. Trupul are nevoie de drum, de timp și de efort pentru a ajunge undeva. Mintea, însă, poate fi prezentă dincolo de locul și momentul în care se află. Într-o singură clipă poate atinge copilăria, poate revedea un loc îndepărtat, poate păși într-o lume pe care nu o mai vede cu ochii, dar o recunoaște cu adâncul ființei.

Mintea nu parcurge distanțe, ci le deschide. Nu se deplasează în spațiu, ci îl face prezent. De aceea, această mișcare nu obosește. Este o plecare fără pași și o întoarcere fără rănire. În acest spațiu lăuntric nu există înghesuială, nici ciocniri: libertatea unuia nu o micșorează pe a altuia. Este o icoană discretă a veșniciei, unde mulți pot fi împreună fără să se încurce unii pe alții.

Totuși, nu orice drum lăuntric zidește. Există călătorii care lărgesc sufletul și altele care îl risipesc. Adevărata libertate a minții nu stă în a putea merge oriunde, ci în a ști de ce te întorci. Întoarcerea este semnul maturității. Nu ca fugă din fața realității. Ca discernământ.

Ceea ce mintea aduce înapoi din călătoriile ei se așază în inimă și devine memorie vie. Unele amintiri se prefac în pace, altele în durere, altele cer să fie lăsate în tăcere. Omul învață, cu timpul, că nu tot ce poate fi retrăit trebuie reînviat. Și că uneori, a nu coborî din nou într-un loc dureros este un act de înțelepciune, nu de slăbiciune.

Când această mișcare lăuntrică se face cu măsură, sufletul nu se pierde în depărtări, ci se adună. Drumul nu-l îndepărtează de sine, ci îl apropie. Mintea încetează să mai rătăcească, trupul începe să se așeze, iar omul simte că pașii lui interiori nu sunt scopuri, ci trepte. Sufletul nu merge în lume ca să se risipească, ci ca să se întoarcă mai adunat. Iar această întoarcere nu este spre un infinit rece și impersonal, ci spre o origine caldă, din care toate își trag sensul. Omul nu se pierde când merge departe, ci doar atunci când uită de ce se întoarce.