Această nouă existenţă umană care spune „Sunt şi eu”, care se străduieşte să-şi certifice propria existenţă, propriul „eu”, care va putea să dialogheze cu „tu” - fie că aceştia sunt ceilalţi oameni, fie că este Dumnezeu Însuşi - se manifestă într-o stare de cădere, care într-o ultimă analiză este un egoism exacerbat. Starea aceasta face ca adevărul despre care vorbim să rămână, în fond, un adevăr esenţial chiar dacă nu se manifestă corect ci de o manieră greşită şi păcătoasă, întrucât omul însuşi este în stare de cădere.

Nu putem spune că, în această situaţie copilul este de vină. Dar nu putem spune că suntem noi vinovaţi întru totul de egoismul care ne caracterizează, sau de celelalte manifestări păcătoase. Când cineva crede că el este vinovat de toate, intră într-un labirint, într-o stare de anormalitate şi nu mai poate ieşi la liman. Omul se naşte bolnav, într-un anume fel. Se naşte cu această pornire egoistă, este înclinat spre patimi.

Vina omului constă în ceea ce subliniază Sfinţii Părinţi: „Dacă vom ajunge în iad, acest lucru se va întâmpla nu pentru că suntem păcătoşi! Dumnezeu ştie mai bine ca noi că orice om este păcătos. Dacă vom ajunge în iad, vom ajunge deoarece nu am mers la Hristos ca să ne vindece. Hristos S-a făcut om pentru a-l salva pe om din legăturile păcatului.”

Vina noastră constă în aceea că nu ne încredinţăm lui Hristos, atât cât trebuie să ne încredinţăm, sau nu L-am lăsat pe Hristos să ne asume în întregime şi să ne împărtăşească, să ne facă hristoşi, aşa încât chemarea noastră de a deveni una cu Hristos să dezrădăcineze şi să îndepărteze din noi egoismul, răutatea, stricăciunea.

Marea noastră vină este că nu mergem la doctorul Hristos să ne vindece aceasta este marea noastră greşeală. Copilul care vine pe lume are în sine egoismul, tendința de a-şi certifica propriul eu, propria existenţă, şi să poată spune exist şi eu şi pot să-L găsesc pe Dumnezeu. Pot să mă adresez lui Dumnezeu ca unui „Tu” și către toți ceilalţi oameni cu ”tu”. Copilul are această tendinţă, sădită în om de Dumnezeu. Altfel, dacă acest lucru nu ar fi existat ar fi fost de neînchipuit existenta omului. Vă rog să luăm serios aminte la acest aspect deoarece se ajunge la mari răstălmăciri privitor la problema smereniei, despre care voi vorbi mai jos.

În efortul lui de a-şi certifica propria existenţă, întrucât din rădăcina lui, din naştere este afectat de boala căderii, a păcatului, a egoismului, manifestă această tendinţă de o manieră greşită, în mod egoist. Când noi, pe de altă parte, nu cunoaştem aceste lucruri şi avem pe deasupra şi propriul nostru egoism şi propriile noastre greşeli, vă daţi seama ce se poate întâmpla? Nu este nevoie să ne imaginăm! Vedem această dramă care ia naştere în fiecare familie, în fiecare societate mică sau mare şi din care, uneori, nu găsim ieşire. Nu ştim cine este de vină şi cine nu este de vină. Sunt de vină copiii sau sunt de vină părinţii? Care copil este mai mult de vină şi care părinte? Când este unul de vină şi când este celălalt? Cât este vină şi cât nu este? Se creează un labirint căruia nu-i mai dăm de cap.

În cele din urmă, atunci când ne aflăm în impas, încercând să salvăm propriul egoism şi nevoind să fim învins de copil, este ca şi când am spune: „Acest copil mă va stăpâni şi-mi va desfiinţa personalitatea!”. Şi, în consecinţă, îi aplicăm câteva. Fireşte, diavolul, care ştie toate acestea, râde de noi. El le ştie nu în lumina lui Dumnezeu, ci pentru că în el sunt personificate toate acestea, deoarece în el au luat ipostas toate acestea: egoismul, patimile, răutatea, păcatul.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii – despre educația copiilor, Editura Bizantină, p. 93-95)