În tot cuprinsul Sfintei Scripturi întâlnim paradigme despre cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu. De exemplu, ea ne învăță să înălțăm „mâinile” şi „inimile” la Dumnezeu ( Plângerile lui Ieremia 3,41). Mâinile simbolizează partea exterioară, adică partea trupească, iar inima simbolizează partea interioară, adică pe cea duhovnicească. Așadar, este drept să susținem că înălțarea mâinilor și a inimii către Dumnezeu reprezintă acte puternic legate între ele și care se completează unul pe celălalt. La fel este și în cazul tămâierii și al rugăciunii.

„Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară”(Psalm 140, 2).

În Noul Testament, Hristos ne învaţă ca atunci când ne rugăm să zicem rugăciunea Tatăl nostru, iar acolo spunem: „Facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ”. Dumnezeu vrea să fie slăvit pe pământ la fel cum este slăvit în ceruri. Atât în Vechiul Testament (Is. 6) precum și în cel Nou (Apoc. 8) se vorbește de tămâiere ca parte a jertfei sau a rugăciunii aduse lui Dumnezeu. Dacă în mărirea cerească sunt incluse liturghii, veșminte și tămâieri, atunci acestea trebuie să existe și pe pământ, nu-i așa?

Sfânta Scriptură este plină cu trimiteri la practica tămâierii în privința măririi lui Dumnezeu:

Ieremia 17,41: „Şi vor veni din cetăţile lui Iuda, din împrejurimile Ierusalimului şi din pământul lui Veniamin, din şes, din munţi şi de la miazăzi, şi vor aduce arderi de tot şi jertfe, prinoase.”

Deut. 33, 10: „Învaţă pe Iacov legile Tale şi pe Israel poruncile Tale; pune tămâie înaintea feţei Tale şi arderi de tot pe jertfelnicul Tău.”

Luca 1, 9-10: „A ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară şi se ruga.”

Apoc. 5,8: „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor.” Privind aceste scrieri ca un întreg, putem înţelege că aducerea de tămâie ca mărire este bineplăcută înaintea lui Dumnezeu.

Două dintre cele mai frumoase trimiteri scripturistice cu referire la importanța tămâiei sunt cele de la Maleahi 1, 11: „Căci, de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri", zice Domnul Savaot” și de la Apocalipsă 8, 2-4: „Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu şi li s-a dat lor şapte trâmbiţe. Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.” Rugăciunile noastre se înalţă la Dumnezeu odată cu mireasma tămâiei. Vechiul Testament a proorocit asta iar Noul Testament a împlinit-o.

Rugăciunea cultului creștin implică întreaga ființă umană, cu toate cele cinci simțuri ale sale. Atunci când se citește Sfânta Evanghelie, când se cântă la strană sau se ține predica, o auzim pe aceasta. Prin icoane, vedem Evanghelia, prin metanii și/sau îngenunchiere simțim Evanghelia, ca prin tămâie să mirosim Evanghelia. Iar atunci când ne împărtășim cu Sfântul Trup și cu Scumpul Sânge al Mântuitorului, gustăm Evanghelia: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33,8).