În viaţa noastră de toate zilele, adaptând fiecare lucru la o anumită perioadă de timp şi respectând un termen sau altul pentru împlinirea lui, ne-am deprins să privim aproape la fel şi rugăciunea, rezervând pentru ea acea perioadă de timp pe care o are fiecare la dispoziţie. Şi, săvârşind pravila de rugăciune rânduită, ne liniştim la gândul că datoria a fost împlinită.

Această concepţie despre rugăciune ca despre un lucru ce trebuie împlinit la termen şi după împlinirea căruia nu mai trebuie nici să ne gândim la el, Sfântul Teofan o socoteşte cea mai mare greşeală din partea noastră. Purtând corespondenţă cu privire la acest lucru cu diferiţi oameni practici care nu aveau răgaz să-şi rezerve timp suficient pentru pravila de rugăciune de acasă, el a repetat de multe ori că a te ruga nu înseamnă numai să stai la rugăciune şi, în general, s-a străduit să lărgească punctul nostru de vedere prea îngust, ca să spunem aşa, cu privire la rugăciune. Vă plângeţi de sărăcia rugăciunii - îi scrie el uneia dintre aceste persoane dar vă puteţi ruga fără să staţi în picioare la rugăciune. Orice înălţare a minţii şi a inimii către Dumnezeu este rugăciune adevărată. Dacă faceţi toate acestea printre celelalte treburi, atunci vă şi rugaţi. Eu v-am scris, după cât se pare, că de la oamenii practici, din rândul cărora faceţi parte, nu se poate cere acelaşi lucru ca de la oamenii sedentari. Principala lor grijă trebuie să fie aceea de a nu îngădui simţăminte nedrepte în timpul săvârşirii treburilor şi să se străduiască prin toate mijloacele să le închine pe toate lui Dumnezeu. Această consacrare transformă lucrul în rugăciune.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, Galați, pp. 23-24)