Minuni - Vindecări - Vedenii

Terapia intensivă cu lumină

Când l-am văzut prima oară pe tata la reanimare, legat de mâini şi de picioare, cu privirea pierdută, nu am putut decât să ne înfiorăm şi să strigăm înlăuntrul nostru la prietena de taină a copilăriei noastre, Cuvioasa Parascheva. În acele momente, am realizat că tata stătea pe patul de la geam, cu capul spre Mitropolie.

Se cuvine să începem a scrie despre această întâmplare dureroasă, ca fiind cea mai frumoasă minune a vieţii noastre.

Obişnuiam, de mici, să mergem la Iaşi de ziua Sfintei Cuvioase Parascheva, pentru a ne închina sfintelor moaşte şi a-i cere ajutorul în frământările şi necazurile noastre familiale şi, totodată, pentru a-i mulţumi, cu recunoştinţă, pentru mijlocire.

Sfânta ne-a copleşit de prima dată pe toţi din familie de trecerea pe care o are înaintea Preasfintei Treimi şi de apropierea faţă de sufletele noastre însetate după sfinţenie, pace sufletească şi armonie în toate.

Prin Cuvioasa Parascheva, L-am simţit pe Dumnezeu în milostivirea, răbdarea şi iubirea Sa faţă de om; „minunat este Dumnezeu prin sfinţii Săi”.

Necazurile au fost cele care ne-au condus la Cuvioasa Parascheva, prin care am reuşit să reluăm vechea legătură cu Tatăl ceresc. Astfel, mai târziu, ne-am putut desprinde de viaţa deşartă şi a urma Domnului Iisus Hristos pe calea cea îngustă, precum o făcuse odinioară Cuvioasa.

Ne dăm sau nu seama, cu toţii trăim în valea plângerii, unde, din loc în loc, Dumnezeu ne-a lăsat câte un mărgăritar din comoara Împărăţiei cerului, spre a putea tinde către slava lui Dumnezeu, prin înţelegerea voii lui Dumnezeu cu fiecare.

Suntem păcătoşi, însă Bunul Dumnezeu ţine cont de dorinţele noastre spre îndreptare pentru mântuire.

Ajutorul Sfintei Parascheva s-a făcut simţit de multe ori, în momente în care, omeneşte, nu vedeam scăpare; dar cea mai mare minune a început odată cu data de 22 octombrie 2008, când capul familiei, în vârstă de 47 de ani, a suferit un traumatism cranio-cerebral, în urma unei căderi violente din căruţă, provocate de sperietura calului.

Fiind transportat, de urgenţă, la Spitalul de Neurochirurgie - Iaşi, în stare de comă, medicii s-au arătat sceptici în privinţa supravieţuirii şi au hotărât, la început, retrimiterea la Roman.

Mama nu s-a conformat situaţiei şi, la insistenţele ei disperate, a rămas la secţia de terapie intensivă, cu crize comiţiale foarte dese, două lame de hematom cranio-cerebrale, paralizie pe partea dreaptă şi febră foarte mare.

Zilele treceau şi despre starea tatălui nostru nu aflam nimic încurajator. Deşi neîncrezători, la insistenţele noastre şi ale altor persoane care nu s-au îndoit că Dumnezeu face minuni prin sfinţii Săi, medicii s-au implicat cu toată dragostea şi dăruirea. Când l-am văzut prima oară pe tata la reanimare, legat de mâini şi de picioare, cu privirea pierdută, nu am putut decât să ne înfiorăm şi să strigăm înlăuntrul nostru la prietena de taină a copilăriei noastre, Cuvioasa Parascheva. În acele momente, am realizat că tata stătea pe patul de la geam, cu capul spre Mitropolie. Detaliul acesta, nesemnificativ în aparenţă, a fost mângâierea cea mai mare de atunci din partea Cuvioasei, semn că îl are sub ocrotire. O strigam cu glas tare, cât să audă şi tata şi simţeam cum se linişteşte. Era confirmarea certă că ea se afla lângă noi. Ne-a umplut sufletele de speranţa că totul va decurge bine, însă eram conştienţi că va fi nevoie de multa răbdare, rugăciuni şi dragoste.

Zilnic mergeam să-i cerem ajutorul mângâietoarei noastre în suferinţă lângă sfânta raclă. Mama a cunoscut un părinte care a sfătuit-o să citească zilnic Acatistul şi Paraclisul Sfintei şi i-a dăruit o batistă pusă pe mâinile Cuvioasei, pentru bolnav. În fiecare zi se cunoştea un mic progres, semn că Sfânta lucra cu o fineţe dumnezeiască.

A fost o perioada grea, cu nevoie de multă rugăciune şi credinţă, o perioadă când Dumnezeu ne-a încercat dragostea pe care i-o purtăm, pentru că au fost momente de teamă, de îndoială, de renunţare în lupta de a-l salva. Însă pe toate le-a biruit dragostea şi rugăciunea; s-au rugat mulţi oameni: duhovnicul, obştea de maici, părinţi şi cunoscuţi care ne-au pomenit la rugăciuni.

Cuvioasa a lucrat atât de tainic, umplându-ne sufletul de mângâiere, de dragoste şi de speranţă, întărindu-ne, totodată, pentru cele ce vor urma. Ne pregătea sufleteşte, ne încerca şi nu ne puteam da seama de starea în care îl vom găsi pe tata. Ea nu s-a dezminţit nici în ziua cea mai grea, când s-a hotărât o intervenţie chirurgicală la cap pentru extirparea unui hematom. Operaţia a avut loc după o noapte de agitaţie continuă pentru pacient, concomitent cu o noapte de rugăciune la mănăstirea de maici. Doamna doctor, care, atunci când a început operaţia era îngrijorată, la sfârşitul ei era zâmbitoare, neputându-şi explica cum de operaţia a decurs atât de uşor.

Nu ne îndoiam nici o clipă că Sfânta a lucrat astfel încât tata dimineaţă era foarte liniştit, ascultător şi plin de curaj, iar mâna doamnei doctor a fost purtată de mâna Cuvioasei. Astfel totul a decurs neaşteptat de bine.

Nu după multe zile, a început să se comporte aproape normal, să-şi amintească trecutul dinaintea accidentului şi să fie conştient de prezent.

Părintele ne-a atras atenţia încă de la început să nu uităm de minunea ce s-a petrecut, însă Cuvioasa a avut grijă de acest lucru, lăsând o cicatrice şi o dificultate în vorbire.

La aproximativ doi ani, ne plecăm, smeriţi, în faţa Preacuvioasei noastre Maici, mult milostivei Parascheva, mulţumindu-i pentru toate minunile de care ne-a învrednicit, şi o rugăm să ne poarte de grijă nouă păcătoşilor în continuare.

„Slavă lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat nouă”, mulţumiri părintelui duhovnic şi celorlalţi rugători şi ostenitori care s-au făcut părtaşi în purtarea acestei sarcini.

Mulţumiri Domnului şi în special Cuvioasei pentru timpul pe care ni l-a mai lăsat de trăit. Ana-Maria şi Simona Geneş

(Binefacerile Sfintei Cuvioasa Parascheva, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 24-26)