Când păşesc prima dată în Finlanda, simt un vânt biciuitor care îmi crapă obrajii. E o lumină foarte puternică, venită parcă din tărâmuri străine. Pe drum spre Helsinki, văd atât de mulţi brazi înalţi şi mesteceni, veveriţe prin copaci, iepuri care trec ca o săgeată prin faţa mea, păsărele care ciripesc, iarbă peste tot şi crengi uscate risipite prin pădure, încât mă întreb dacă chiar ne îndreptăm spre oraş. Dar aşa e, până şi în cartierele din capitală natura este la ea acasă. Te simţi permanent ca într-un parc: liber. Şi e atât de multă linişte… o linişte asurzitoare câteodată. Mă gândesc că aici ar fi locul ideal pentru o mănăstire, pentru a te aduna în tine.

Când ajungem în Helsinki, primul lucru pe care-l observ este Marea Baltică, poziţionată parcă în centrul lumii, o metaforă a infinitului. Arhitectura este simplă, cu clădiri în culori deschise, uniforme. Catedrala luterană tronează în mijlocul oraşului, iar stoluri de pescăruşi năvălesc în faţa ta la tot pasul, albi şi jucăuşi. Mergem cu vaporaşul pe insula Suomenlinna, iar acolo ne simţim exact ca în filmul „Ostrov“. Pietre roşiatice străjuind malul, ruinele unei cetăţi risipite pe dealuri, tunuri folosite în războaiele mondiale, vânt rece, valuri mari şi vapoare albastre care mărginesc zarea. Întregul decor te îndeamnă spre rugăciune, fie pentru tine, fie pentru ceilalţi.

 Aş vrea să vă povestesc despre oamenii pe care i-am întâlnit aici, români plecaţi în Finlanda, purtând cu ei dorul de casă. Am fost cazaţi la Arabela, Anişoara şi Mika, Corina şi Teemu, am luat prânzul la ei acasă, am râs, am cântat şi am simţit cum se leagă între noi o prietenie ce întrece graniţele fizice. Oameni calzi, cu inima deschisă, dornici să comunice şi să povestească, să petreacă timp în bucurie. Viaţa în Finlanda nu este chiar atât de uşoară pe cât s-ar crede; dincolo de prosperitatea economică, rădăcinile tale, oricât de departe ai fi, te trag înapoi. De aceea, întâlnirea cu oamenii de aici a fost ca o gură de aer: pentru noi, pentru a ne lărgi orizonturile, dar şi pentru ei, pentru că le-am adus un colţ de ţară. Şi din colţişorul de Românie din inima noastră, unit cu cel din inima lor, am recreat împreună ţara noastră, a familiei şi a bucuriei.

Conferinţele la care am participat ne-au pus mari semne de întrebare. Frica ne îngrădeşte, împreună cu neştiinţa şi patima. Suntem noi liberi? Dacă suntem liberi, atunci să nu mai păcătuim măcar trei luni, să facem un experiment. Părintele mai spunea că la Judecată vom fi judecaţi nu numai pentru ce am făcut rău, ci şi pentru binele pe care am fi putut să-l facem, dar nu l-am făcut. De câte ori au trecut oportunităţile de a-i ajuta pe ceilalţi pe lângă noi şi noi le-am ratat? Aflăm şi despre Sfântul Antim Ivireanul, unul dintre cei mai străluciţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, cunoscător al multor limbi străine, care şi-a adus contribuţia valoroasă la cultura română, tipărind multe cărţi duhovniceşti în secolul al XVII-lea.

Sfânta Liturghie de duminică s-a săvârşit la Biserica „Sfântul Gherman din Alaska“ în finlandeză şi română, într-o comunitate mixtă. Cântăm la chinonic „Avem o ţară“, de Radu Gyr, şi văd în ochii românilor de aici atâta emoţie… Deşi departe, românii tot ortodocşi rămân şi stau de strajă la porţile inimii lor, să ţină credinţa înăuntru: „Să apărăm cu râvnă Ortodoxia/ Şi-acest pământ de sfinţi şi de eroi“. (Teodora Drişcu, ATOR Iaşi)