Şi va seca iubirea, spune Iisus. Iubirea, care este esenţa vieţii noastre, se va împuţina şi omul cu greu va mai cunoaşte bucuria vieţii. Cine n-a iubit, cine nu s-a frământat şi pentru altul, acela nu a cunoscut viaţa. Nu iubirea de sine - persoană sau colectivitate – iubire prin care se strecoară uşor duhul cel rău. Adevărata iubire care înalţă pe oameni este iubirea de Dumnezeu şi în Dumnezeu, iubirea de oameni. Această iubire va seca. Şi Evanghelia va fi vestită la toate neamurile, pentru ca să nu spună nici un neam că nu a auzit de Hristos – Dumnezeu. Numai atunci va veni sfârşitul.

Atunci se va auzi trâmbiţa şi cei morţi se vor scula şi cei care vor fi în viaţă se vor schimba ca să apară în faţa Judecăţii. Noi, din păcate, nu ţinem seama de acest mare eveniment care ne-a fost prevestit şi care va veni. Noi lucrăm, furăm, amăgim, ne mândrim, fără să ţinem seama că este un sfârşit. Chiar viaţa noastră ne dovedeşte aceasta. Azi sunt şi mâine nu mai sunt. După cum am cunoscut braţele calde ale mamei, vom cunoaşte braţele reci ale pământului. Asemenea nouă, şi în istorie înregistrăm perioade, civilizaţii care se succed, imperii care se încheagă, pentru ca apoi să se risipească. Toate, după cum au avut un început, vor avea şi un sfârşit. Dacă ar continua la infinit răutatea şi minciuna şi crima şi ticăloşia, unde am ajunge cu istoria noastră?

Rugăciunea Bisericii spune: “Pentru ca răutatea să nu fie fără de sfârşit, Dumnezeu a poruncit acestei împreunări să se desfacă şi să se risipească”. Dumnezeu pune un sfârşit şi pentru viaţa omului şi pentru viaţa lumii. Aşa cum era pe vremea lui Noe, când a venit potopul luând lumea prin surprindere, aşa va fi şi cu potopul focului pe care, chiar noi oamenii, îl pregătim. Cel care are ochi duhovniceşti poate descifra unde ne aflăm faţă de sfârşit. Dar, momentul final nimeni nu-l poate cunoaşte, nici îngerii din cer, nici Fiul Omului. El va veni ca fulgerul. Noi nu putem cunoaşte nici ziua, nici ceasul lui. Nimeni nu-l ştie, este taina dumnezeirii. Istoria va trece în meta-istorie; veacul acesta va trece în “veacul ce va să fie”, “veacul de veci”, în Împărăţia lui Dumnezeu care nu va avea sfârşit.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 29-30)