Părintele Dimitrie Bejan s-a născut la 26 octombrie 1912, în familia unor oameni simpli din Hârlău, județul Iași. După școala primară din localitatea natală, între anii 1923 și 1931 tânărul Dimitrie a urmat Seminarul Teologic „Veniamin Costache” din Iași. Ulterior, între anii 1931 și 1936, ca bursier, a urmat cursurile Facultății de Teologie și ale celei de Litere și Filozofie din București. Este interesat de Literatura rusă și dornic să slujească oamenilor. Consideră că preoții trebuie să se angreneze în activități culturale intense, alături de cele strict spirituale. Încă din timpul studenției activează în echipele de cercetare sociologică îndrumate de profesorul Dimitrie Gusti, ocazie cu care descoperă frumusețile așezărilor răzășești din Basarabia (așa ajunge acolo). Se căsătorește cu fiica unui preot din comuna Otopeni, județul Ilfov.

La 15 ianuarie 1937, este hirotonit diacon pe seama Parohiei „Sfântul Nicolae” din Bălți, vechea catedrală, iar un an mai târziu preot. Se atașează de Episcopul cărturar Tit Simedrea de la Bălți, pe lângă care va activa mult. La 1 februarie 1938 este numit director al Serviciului Social pentru județul Bălți, iar la 15 februarie 1939, director al Căminului Cultural Bălți. Are o bogată activitate publicistică, editând, din rezultatele cercetării sociologice, monografia bisericii în care slujea și o privire asupra edițiilor românești ale Molitvelnicului. Ba chiar contribuie la apariția unei reviste culturale a preoțimii din ținutul Hotinului, cu titlul „Însemnări creștine”. Dorește să cunoască tot mai mult din istoria creștinismului. Face un pelerinaj la Locurile Sfinte și acumulează din experiența marilor înaintași din trecutul Bisericii.

La începutul războiului este concentrat, pentru ca la cedarea Basarabiei să fie nevoit să se refugieze. Ajunge la Târgu Neamț, unde primește în slujire filia cu hramul „Sfântul Gheorghe” a Parohiei „Sfântul Ilie”. Redeschide biserica și reînnoadă o comunitate, care permanent este catehizată. Atrage în jurul său credincioși, chiar și din alte parohii, încât biserica sa devine un reper de spiritualitate în orașul nemțean.

Din astfel de motive, în 1941, printr-un denunț anonim la Siguranță, este arătat ca „legionar și comunist”, deoarece face „adunări clandestine legionare cu credincioșii”, vorbește în rusește în casă și ascultă posturile de radio sovietice. Siguranța anchetează, iar Protoieria susține că Dumitru Bejan, ca „preot refugiat”, din „felul cum face slujbele și din purtarea sa corectă, a câștigat multe simpatii printre creștinii din Târgu Neamț, atrăgând astfel la biserica sa și enoriașii din alte parohii”. Totodată, părintele Bejan predă ca suplinitor la disciplinele Religie și Geografie la Gimnaziul industrial de fete din Târgu Neamț.

După eliberarea Basarabiei, începând cu data de 1 iunie 1941, este numit preot la Târgu Fălești, județul Bălți. În ianuarie 1942 este mobilizat cu gradul de căpitan-confesor în Regimentul 6 Vânători, apoi trimis pe frontul de est în cadrul Diviziei a 14-a.

La 24 august 1944, cade prizonier la sovietici și ajunge în lagărul de la Oranki, o fostă mănăstire de lângă Nijni Novgorod, ale cărei schituri fuseseră transformate la rândul lor în alte lagăre (unul dintre acestea cu numele Mănăstârca). Aici slujește în taină și neagă orice ofertă de a colabora cu politicienii comuniști, care chemau pe prizonierii români să se înroleze în divizia „Tudor Vladimirescu”. Pentru atitudinea sa este mutat în lagărul nr. 9 din Karaganda, în Siberia, unde prestează muncă obligatorie la extracția cărbunelui. În 1945 este mutat la Mănăstârca, apoi la Oranki, la muncă silnică. Este din nou ispitit să activeze în ARLUS (Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică). Refuză, ba mai mult, duce activitate religioasă, din acest motiv fiind izolat la Mănăstârca. Totuși, la 8 iulie 1948 este repatriat, pentru ca la 23 decembrie să fie eliberat din lagărul de triere de la Focșani.

Părintele Dimitrie Bejan merge la București, pentru a-și vedea familia. Era ajunul de Crăciun și urma să slujească la Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou” din Capitală. Era marele praznic al Nașterii Domnului când părintele Bejan, de la amvon, chema creștinii să-și aducă aminte de cei aflați în nevoință. Așa a strâns bani pentru cei care puteau să se bucure de sărbătoarea Crăciunului. Mai mult, părintele și-a adus aminte de colegii de suferință din vremea marilor încercări din Rusia, luând legătura cu unii dintre aceștia, ajutându-i. Dar brațul înarmat al partidului a aflat, drept pentru care a trecut la arestarea părintelui în data de 12 aprilie 1949. Pentru gestul său, părintele a fost acuzat de organizarea unui „cuib legionar” cu scopul strângerii unor cotizații pentru ajutorarea celor din închisori, tot așa cum ar fi făcut în vremea prizonieratului. A fost anchetat alături de alți cinci inculpați, anchetatorii considerând că Părintele Bejan „a activat în cadrul unei organizații paramilitare de tip fascist, cu scopul ca în cazul unui eventual război să treacă de partea țărilor imperialiste, uneltind astfel împotriva Securității interne a statului”. Evident că totul era o farsă politică menită să-l condamne pe părintele Bejan la ani grei de închisoare.

Din arestul Ministerului Afacerilor Interne, la 1 iulie 1949 este mutat în penitenciarul Jilava, iar la 10 ianuarie 1950 adus la închisoarea Uranus din Capitală. Prin Sentința nr. 77 din 31 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar București este condamnat la 8 ani închisoare corecțională, pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale”. Câteva luni mai târziu, în urma recursului, condamnarea îi era micșorată cu un an. A cunoscut închisorile de la Jilava (ianuarie 1950), Aiud (februarie 1950 și din noiembrie 1951 până în 1955), Gherla (1950), Văcărești (octombrie-noiembrie 1951) și coloniile de muncă de la Valea Neagră (decembrie 1950) și Peninsula (1951).

La 11 aprilie 1956 este eliberat din penitenciarul Aiud, însă nu va cunoaște libertatea. Considerat periculos pentru regim, cu eticheta nedreaptă de „legionar”, la eliberare părintele primește un domiciliu obligatoriu în satul Răchitoasa, de lângă Giurgeni, pe malul stâng al Dunării, din extremitatea estică a Bărăganului. Ocupă o casă din cele multe construite de foștii deportați bănățeni. Este vizitat de rude, muncește la gospodăria agricolă de stat din localitate, participă la viața comunității aflată permanent sub spectrul vigilent al Securității. Slujește ca dascăl în bisericuța din Răchitoasa, când la altar preoții Constantin Stoicescu și Gheorghe Tarcea săvârșesc slujbele. Treptat, în „satul blestemat” se înfiripă o viață normală, în care locuitorii trăiesc după principii creștine. Nu au lipsit nici provocările autorităților, atunci când au dispus strângerea ferestrelor și ușilor de la casele nelocuite, pentru ca astfel noii sortiți domiciliului obligatoriu să caute ajutor la mai vechii locuitori. A fost destul ca astfel de gesturi să fie încadrate de Securitate la „ajutor legionar”, iar întâlnirile de la diferite eveniment  religioase de familie (botez, cununie, onomastică etc.) să fie considerate „ședințe legionare”.

Din astfel de motive, la 20 septembrie 1958 părintele Bejan a fost arestat din nou, deși cu o lună înainte primise o decizie de 60 luni pentru lagăr de muncă. Este anchetat la Securitatea din Constanța într-un lot format din foști deținuți și locuitori ai satului Răchitoasa sub acuzația de „activitate legionară”. În anchetă s-a consemnat faptul că foștii deținuți de la Răchitoasa primiseră instrucțiuni de continuare a activității legionare, astfel încât fiecare „să se ajute reciproc; să-și refacă familiile; să-și ia serviciu sau să-și găsească de lucru și acolo, în câmpul muncii, să fie cât mai corecți, cei mai cinstiți etc”. Tot în ancheta părintelui Bejan, anchetatorii au consemnat cum deținuții ar fi continuat activitatea legionară și prin „participarea la oficierea slujbelor religioase. [Astfel] își întăreau moralul, care la unii dintre ei era scăzut,  fiind deprimați sufletește, datorită unor cauze familiare, fie că li se prelungea termenul de rămânere cu domiciliu obligatoriu. Duminica, spunea Bejan, după oficierea slujbei, atunci când îmi venea rândul, țineam la biserică predici în fața celor ce participau la slujbă, cu care ocazie în aceste predici căutam să le mențin moralul”. Evident că misticismul religios a fost condamnat de autoritățile comuniste. Prin Sentința nr. 349 din 16 iunie 1959 a Tribunalului Militar Constanța, părintele Bejan primea o condamnare de 25 ani muncă silnică, pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut penitenciarele de la Constanța (1959), Jilava (octombrie 1959) și Aiud (noiembrie 1959).

Din acest ultim penitenciar, la 31 iulie 1964 a fost eliberat după ce, cu mult curaj și demnitate neîntinată, a refuzat reeducarea orchestrată de temutul colonel Gheorghe Crăciun. La puțin timp, părintele Bejan face cerere de intrare în monahism, dar mitropolitul Iustin Moisescu nu-i aprobă. O lună mai târziu face o altă cerere pentru intrare în monahism către Patriarhul Justinian, solicitare care îi este trimisă la Arhiepiscopia Iașilor. Nici de această dată nu i se aprobă, dar este numit preot la Parohia Straja, filia Falcău, județul Suceava. Nu renunță la gândul a intra în viața monahicească și, totodată, solicită numirea la Parohia Tomești, de lângă Iași. Transferul îl solicita pe motiv că nu era „indezirabil pe graniță”, conform dispozițiunilor autorităților statului. Nu i se aprobă transferul la Tomești, în schimb din februarie 1965 este numit preot II la Parohia Ghindăoanii de Sus, județul Neamț.

(Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici şi mireni mărturisitori din Arhiepiscopia Iaşilor, în închisorile comuniste (1945-1964), Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 37-40)