Anamaria pusese într-un ghiveci de flori un mic trandafir care, îndată ce se ivi primăvara, a făcut o mulţime de boboci foarte frumoşi. Ea a avut multă grijă de trandafir: de câte ori vremea era frumoasă îl scotea la fereastră, iar în serile când se lăsa frigul îl lua de acolo.

Cu toate acestea, într-o seară i s-a părut că aerul va rămâne blând şi liniştit, iar floarea nu va mai avea nevoie de îngrijirea ei. Însă peste noapte vremea s-a înăsprit şi s-a făcut atât de frig, încât a doua dimineaţă toţi bobocii trandafirului erau veştejiți. Biata Anamaria, văzând starea în care se afla trandafirul, a început să plângă foarte tare. Sus­pinând, zicea:

– O singură dată nu am avut grijă de floare şi a fost de ajuns ca să fie fără de folos toată grija pe care am avut-o până acum.

Mama sa, auzind-o, i-a răspuns:

– Această întâmplare, oricât ar putea să pară de neînsemnată, poate să te înveţe multe lucruri folositoare şi să fie pentru tine un izvor de în­ţelepciune. Să ţii minte, draga mea, că nebăgarea de seamă şi răutatea sunt pentru suflet ceea ce sunt bruma şi chiciura pentru flori. Aşadar, ca să te aperi de orice răutate, trebuie să ai o neîncetată grijă şi luare-aminte.

Răutatea, cu a ei suflare, foarte repede o strică.

(În căutarea bucuriei. Povestiri pentru copii, părinți și bunici, Editura Sophia, București, 2009, p.18)