Odată, trei oameni au călătorit împreună. Ostenind în drumul lor, au făcut popas la un izvor limpede, unde şi-au astâmpărat setea cu apa lui rece. Deasupra izvorului cineva scrisese aceste cuvinte: „Faceţi toţi ce fac şi eu”. Privind cele scrise, cei trei călători se întrebară:

‒ Oare ce-ar putea să însemne aceste cuvinte?

Unul dintre ei a zis:

‒ Eu cred că izvorul vrea să ne spună următorul lucru: „Vedeţi? Eu alerg mereu printre pământ şi pietre şi de aceea sunt atât de limpede şi de curat. Sârguiţi-vă, trudiţi mereu, căci munca vă păzeşte de multe ispite şi vă păzeşte curaţi de orice rău”.

Al doilea călător a zis:  

‒ Eu cred că izvorul vrea să ne înveţe altceva Dacă ar vorbi cu noi, cred că ne-ar zice aşa: „Vedeţi? Apa mea eu v-o dau în dar, fără nici un ban. În dar să daţi şi voi altora darurile şi bunurile de care vă va învrednici Bunul Dumnezeu”.

Auzind aceste cuvinte, cel de-al treilea călător grăi astfel:

‒ Mie mi se pare că izvorul ne mărturiseşte altceva: „Priviţi la mine ce apă curată şi cristalină am şi cât este de bună şi de răcoroasă. Însă îndată ce mă tulbur, nu mai sunt bun de nimic şi nimeni nu-şi mai poate potoli setea din apa mea. Dimpo­trivă, călătorul fuge de ea şi o socoteşte netrebnică”.

Aşa e şi viaţa noastră, îndată ce o tulbură greşelile şi păcatele, ea nu mai e bună de nimic. E urâtă şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor.

Trei păreri aveau cei trei călători, şi toţi trei erau foarte înţelepţi întru cuvintele lor.

Prin toate cele care le găsim în preajmă,

Dumnezeu la lucruri sfinte ne îndeamnă.

(În căutarea bucuriei, Editura Sophia, București, 2009, p. 155)