Printre virtuţile ce trebuie sădite cu deosebită stăruinţă în inimile copiilor, o însemnătate de temelie îl are simţământul iubirii de adevăr şi al urii faţă de minciună.

Acestei virtuţi trebuie să i se dea al doilea loc, după ascultare. Dacă minciuna este rădăcina tuturor viciilor, dreptatea este începutul şi temelia a aproape tuturor virtuţilor, iar ca atare atenţia părinţilor trebuie îndreptată cu precădere spre educarea şi sădirea dreptăţii în copii. Însă prin ce mijloc pot şi sunt datori părinţii să educe această virtute în sufletele odraslelor?

Simţământul năzuinţei spre adevăr e înnăscut în fiecare om, prin urmare şi în copil. Ce-i drept, el e slăbit şi întunecat de păcatul strămoşesc, dar nicidecum nu-i stins ori înăbuşit cu desăvârşire. Această năzuinţă spre adevăr a copilului se manifestă în curiozitatea lui. Copilul întreabă despre toate şi tot ce-i spun adulţii ia drept adevăr curat, atâta vreme cât n-a fost încă amăgit. Copilul nevinovat, nestricat, nu ştie nimic despre minciună şi făţărnicie, dimpotrivă, el roşeşte nu numai când a spus un neadevăr din grabă, ci şi când aude unul în gura altora.

Simţământul iubirii de adevăr este pus în inima copilului de Însuşi Dumnezeu. Omului nu-i rămâne decât să păzească această lege a firii, să o dezvolte şi să o întărească – iar asta este în primul rând datoria părinţilor.

(Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educaţie, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 117-118)