Martin Heidegger este considerat cel mai important și influent filozof al secolului XX. Ce se știe mai puțin este faptul că Heidegger a manifestat în primii săi ani de catedră un real interes față de filozofia creștină, ba mai mult întregul său sistem filozofic a fost influențat de îndemnul la trezvie adresat de Sfântul Pavel creștinilor din Tesalonic. Unul dintre biografii filozofului german, Otto Poggeler, a dat amănunte interesante despre acest aspect în cartea „Drumul gândirii lui Heidegger“.
Întregul parcurs filozofic al lui Heidegger a fost călăuzit de întrebarea „Ce este ființa?“. Pentru a-i afla răspunsul, Heidegger a pornit chiar de la meditații personale pe marginea textelor scripturistice. După cum o dovedesc prelegerile din tinerețe, credința creștină originară este cea care îndrumă gândirea lui Heidegger către întrebările decisive. În prelegerea „Introducere în fenomenologia religiei“ Heidegger a vorbit despre „experiența factică a vieții“ așa cum se găsește ea exprimată în epistolele Sfântului Apostol Pavel. Reflecția filozofului german are în centrul său un pasaj din Epistola întâia către Tesaloniceni: „Iar despre ani și despre vremuri, fraților, nu aveți nevoie ca să vă scriem, căci voi înșivă știți bine că ziua Domnului vine așa, ca un fur în noapte“ (I Tes. 5, 1-2). În interpretarea lui Heidegger, Sfântul Pavel refuză să ofere o indicație temporală pentru această revenire fiindcă el nu oferă caractere cronologice ci „kairologice“ (în limba greacă, kairos înseamnă clipă). Kairos-ul așează ființa umană în fața deciziei, o plasează în interiorul amenințării ce vine dinspre viitor.
Filozoful român Gabriel Liiceanu, în „Excurs asupra câtorva termeni heideggerieni“ din traducerea sa a opusului „Timp și ființă“, oferă propria interpretare: „Heidegger explică ce anume deosebește viața creștinului primitiv de aceea a unui om obișnuit. Viața creștină se înalță pe o „răsturnare“ (epistrefein, Umwendung), iar în centrul acestei răsturnări stă așteptarea revenirii Domnului (parusia). Așteptarea parusiei este elementul care articulează – în bucurie și suferință – fiecare clipă a vieții factice creștine... Problema nu este «când» are loc revenirea Domnului, ci «cum mă port eu în perspectiva acestei reveniri». Așteptarea a ceva fără «când» îmi modelează viața și astfel mă obligă să trăiesc și să împlinesc fiecare clipă a acestei vieți într-o lumină care vine înspre mine din fața mea“.
Creștinii nu trăiesc doar în timp ci trăiesc în facticitatea vieții iar această facticitate se realizează prin asumarea și conștientizarea responsabilă a parusiei. Astfel, fiecare creștin își trăiește timpul ce i s-a dat ca pe o rezonanță a parusiei în viața sa proprie. Temporalitatea efemeră este anulată de modalitatea ziditoare care formează ființa pentru veșnicie: «când» devine «cum» - este trăit intervalul ce ne desparte de a doua venire a Mântuitorului.
Influențat de imperativul veghei permanente adresat de Sfântul Pavel tesalonicenilor, Heidegger și-a elaborat propria teorie despre moarte. El susține că ființa umană (Dasein) are tendința de a se pierde în nimicurile vieții mundane (sau viața neautentică, trăită în impersonalul „se“). Pentru a ieși din această existență care împrăștie și întunecă, pentru ca ființa sa să fie autentică, omul trebuie să-și construiască viața în orizontul anticipativ al morții. Expresiile heideggeriene: „pre-mergerea în moarte“ și „faptul de a merge înaintea ta însuți“ se referă la trezvia permanentă pe care fiecare om este dator să o aibă: să-și trăiască viața cu gândul la sfârșitul iminent și inevitabil. Cultivarea acestui gând poate determina o mai bună așezare sufletească și o detașare de lucrurile trecătoare și inutile ale acestei lumi.