Încă de la creație, Dumnezeu l-a făcut pe om „după chipul Său“, și i-a dăruit ca vocație supremă, progresivă în timp, asemănarea cu El. Omul deci tinde ontologic să se desprindă de cele pământești și să semene cu Dumnezeu. De aceea a inventat atâtea lucruri, de aceea își dă viața pentru iubire, sentiment care l-ar face pe un măgar să moară de râs, de aceea își concentrează toată energia sa enormă pentru a striga: nu vreau să mor.
Această structură a omului de flacără care tinde către cer, arzându-și sinele și dăruind lumină celorlalți poate fi văzută (într-un mod paradoxal) și la oamenii cei mai alipiți de pământ. Oricât de bogat ar fi cineva, oricâte case, mașini, conturi în bancă etc. ar avea, o tristețe de negrăit îl înconjoară. Câini lupi, alarme, pistol, imobilizator, camere de supraveghere, echipe de intervenție, gratii, senzori, lacăte, chei, șpăgi, concedieri, seifuri, parole, conturi, cursul valutar, relațiile sus puse, pârghiile, șantajul, calomnia, orientarea politică, comisionul, cătușele, badea cu gardul (the bodyguard), toate acestea te extrag încet dar definitiv de la adevărata viață. Cu cât ai mai multe chei pe inel, cu atât ești mai nefericit.
Spunând acestea nu condamn bogăția, ci zgârcenia, nu blamez pe cei avuți, ci răutatea multora dintre ei. Sunt bogați credincioși, milostivi și cinstiți. Pentru ei averea e o trambulină către rai. Vorbesc de cei ce s-au îmbogățit peste noapte datorită fluctuațiilor financiare ale tranziției, sau afacerilor dubioase vecine cu mita, șantajul, evaziunea sau furtul.
Marasmul în care trăiește un bogătan (dar cu care s-a obișnuit) poate fi văzut preț de o clipă la oamenii care câștigă un pot mare la Loto. Dacă se află că ai câștigat, imediat vei fi asaltat iremediabil de cerșetori, copii bolnavi de cancer, societăți de binefacere (cred unii), cereri de ctitorie, ajutoare pentru săraci, rude flămânde de bani nemunciți, șantajiști, răpitori de copii, binevoitori ipocriți, afaceriști falimentari, interlopi zâmbitori, vânzători de orice. Unii dintre norocoșii câștigători s-au sinucis la puține zile după ce a aflat lumea că sunt milionari.

Bogăția înseamnă vulnerabilitate în fața timpului și a oamenilor răi. Orice om – oricâte bogății ar fi strâns – are un dor ascuns în inimă care nu poate fi potolit ne nimic de pe acest pământ. Este dorul de veșnicie, dorul de Dumnezeu. Priviți fețele bogătanilor de la televizor. Sunt crispate, preocupate de vreo afacere ascunsă, ațintite veros asupra unei alte și alte hoții legalizate, pline de neființa grijilor, obosite de nesomn, umflate de carne fără măsură, ascunse văzului majorităților, dar covârșite de o tristețe amarnică. E privirea de mistreț ucis în fiecare an, într-un ritual ucigaș din ce în ce mai plictisitor.
Pentru că oamenii nefiresc de bogați sunt oameni hăituiți în majoritatea lor, obsedați de câștig, cu un imens embarras du choix, telefonați în fiecare minut, on line cu infernul, fără intimitate în palatele lor, agresați de plasme enorme pe care acțiunile moarte ale acestui pământ cresc sau scad, odată cu moartea pe care o vestesc în fiecare clipă.
Odată la Ajunul Crăciunului, în altă parohie decât cea unde slujesc acum, am intrat în casa unui om foarte bogat, afacerist controversat, multi-milionar în euro. O gălăgie de nedescris de la plasma de doi metri în care oamenii care vorbeau erau de trei ori mai mari decât cei vii, te striveau cu privirea și statura lor, ca să le vezi zâmbetul trebuia să miști capul de la stânga la dreapta. Cât am cântat troparul Nașterii lui Hristos în inimile sfinților (2 minute), telefoanele (vreo trei) i-au sunat de mai multe ori isteric, cu multiple ring-tonuri. Vizibil stânjenit, omul hăituit de tehnologie și de iluzia averilor, s-a închinat superficial, baleind mâna de la cap la piept, a simulat că sărută icoana și apoi a răspuns la un telefon urgent, de viață și de moarte aș spune. M-a cuprins o milă uriașă de el. Oricâți bani ai avea nu trebuie să umpli două burți, nu dormi în mai multe paturi și nu o să ai mai multe sicrie. Poți eventual să te minți crezând că ești stăpânul lumii și că peste cincizeci de ani când vei zăcea sub o cruce oricum nu mai contează. Poți avea iluzii de putere, sau părerea că ești iubit, dar de cele mai multe ori aceasta e pentru banii tăi.
Omul încearcă să-și potolească dorul de infinit cu lucruri finite. Aceasta este definiția păcatului. Vrei să umpli foamea de Dumnezeu cu rețete „a la carte“ prin restaurante opulente, dar foamea revine mereu. Vrei să îți potolești setea de apa vieții – harul lui Dumnezeu – prin băuturi care îți provoacă dureri de cap, greață și o altă sete, dependentă de astă dată. Vrei să găsești iubirea infinită a Mirelui ceresc într-o bucată de carne. Toate acestea și multe altele îl frâng pe om de la vocația sa originară și fericită, îl întorc cu fața către pământ, ca necuvântătoarele, îl gârbovesc cu griji și neputințe.
Și pentru a încheia, voi spune doar că fenomenul de masă care ne stăpânește și ne obsedează ca persoane și societate a devenit distracția. Ori cuvântul vine de la verbul a „distrage“, a abate atenția, a (-ți) fura prioritățile pentru altceva. Distracția este tocmai alienarea ființei de dorul de Dumnezeu, înstrăinarea noastră de vocația de rai, iluzia simțurilor ridicată la nivel de principiu vital. Auzi uneori: băi, ce ne-am distrat, cuvinte afirmate de oameni care vin din concediu mai obosiți, mai bolnavi, mai obezi (Ultra All Inclusive), mai plictisiți, mai dependenți, bineînțeles mai ușori la buzunar și mai ales mai departe de Dumnezeu.
Așa că ar trebui să înțelegem că dorul nostru de nemurire și de cer nu poate fi umplut cu pastramă, cu lichior sau cu dans. El poate fi potolit cu Sfânta Împărtășanie, Trupul lui Hristos, cu Apa cea vie a Duhului și cu venirea la Biserica Părintelui ceresc.
Isaia, marele cuvântător între prooroci și văzătorul în Duh al Pătimirilor Domnului Hristos spune despre vremurile sfinte: „În locul spinilor va crește Chiparosul și în locul urzicii va crește mirtul. A Domnului fi-va slava, spre veșnică și nepieritoare pomenire“ (Isaia 55, 13). Așa și noi, în loc de distracție, bucurie curată, în loc de panaramă, voioșia mulțumirii necontenite, în locul îmbuibării, postul hrănitor de suflet, în locul morții, Viața veșnică.