Omul, fiind o lucrare a mâinilor lui Dumnezeu, menit a fi martorul slavei și puterii Cuvântului Său, nu poate fi o ființă muritoare, nici prin suflet nici prin trup. Dumnezeu n-a creat pentru ca lucrarea Lui să fie distrusă. Sufletul și trupul sunt lucrările lui Dumnezeu, și prin urmare, sunt nemuritoare.

Sufletul, după despărțirea sa de trup, viețuiește în lumea duhovnicească, iar trupul se întoarce în pământ. Omul, pus între lumea duhovnicească și lumea materială, lumea nevăzută și lumea văzută, viețuiește și lucrează și în una și în alta: prin trupul său pe pământ, în Cer sau în gheenă.

Legătura ce unește sufletul de trup este atât de tare, atât de trainică, și influența lor reciprocă atât de puternică, încât toată lucrarea sufletului pe pământ aspirând la adevăr, la frumos și la cele înalte este necontenit împiedicată și slăbită prin trup: „Duhul este osârduitor, iar trupul neputincios” (Matei 26, 41), zice Hristos. N-a fost așa și la zidirea omului, căci atunci totul era desăvârșit, nu era nepotrivire între trup și suflet. Trupul trebuia să fie, după cum și este, unealta sufletului invizibil și divin, al puterilor sale, al uimitoarei sale lucrări.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 328-329)