De ce sufletul care trăieşte în păcat n-are statornicie, ci se tot clatină?

Fiindcă îşi pierde punctul de sprijin. Punctul de sprijin i-l dau frica lui Dumnezeu şi conştiinţa liniştită. Când conştiinţa e liniştită şi ai pace cu Dumnezeu, sufletul rămâne în sine şi se ţine cu bună-cuviinţă, iar când conştiinţa e tulburată şi Dumnezeu jignit, sufletului îi este greu să petreacă în sine, ca într-o cameră plină de fum înecăcios, aşa încât fuge afară şi în afară de sine caută cu ce să-şi aline chinul lăuntric, fugind de la un lucru la altul ca să nu rămână singur cu sine nici măcar o clipă. Doar atunci când se pogoară în el, ca un înger, gândul la împăcarea cu Dumnezeu şi cu conştiinţa, se întoarce sufletul în sine cu capul plecat, ca un rob fugar, şi începând cu acea clipă îşi capătă înapoi buna-cuviinţă.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 47)