În secolul al XIX-lea, atunci când s-a început explorarea arheologică a Ierusalimului, oraşul palestinian Silwam îşi întindea locuinţele sărace pe cele două părţi ale văii Cedronului, în faţa oraşului vechi a lui David. În extremitatea sudică a acestuia, la baza stâncii se găseşte un bazin vechi în care copiii veneau să se bălăcească în zilele calde de vară. Potrivit tradiţiei creştine, aici Iisus a redat vederea unui orb (Ioan 9, 7: „Şi i-a zis: «Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului», care se tâlcuieşte trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând”), motiv pentru care împărăteasa Eudoxia a amenajat un bazin la începutul secolului al V-lea.

Fără nici o legătură cu motivaţiile de evlavie creştină, într-o zi de iunie a anului 1880, un tânăr palestinian se bălăcea în apa rece. El a văzut intrarea într-un tunel săpat într-o latură a stâncii şi a intrat. După câţiva metri, piciorul i-a alunecat şi a căzut într-un canal îngust. Ridicându-se, el zăreşte nişte însemnări gravate pe peretele canalului… Ca şi în cazul descoperirilor de la Qumran, această întâmplare banală nu s-a oprit aici, căci tânărul este la curent de interesul marcat al arheologilor pentru vechea cetate a Ierusalimului.

Dispărut din memoria occidentalilor încă din Antichitate, tunelul a fost redescoperit de orientalistul american Edward Robinson, venit la Ierusalim în vizită în 1838. El avea să descopere galeria acoperită de aluviuni, dar, nevrând să renunţe la hainele occidentale pentru largii pantaloni arabi, nu a putut să intre pe burtă în apa rece! După 500 de metri, el a trebuit să se întoarcă, pentru că tunelul era blocat, dar şi-a făcut o idee de ansamblu: era vorba de un apeduct artificial aflat sub stâncă şi care era alimentat cu apă dintr-o sursă aflată în nord. Robinson s-a gândit la pasajul biblic din II Cronici 32,30: „Tot acest Iezechia a astupat gura de sus a apelor Ghihonului şi le-a făcut să curgă în jos prin partea de apus a cetăţii lui David”. Mai exact, este vorba de un episod eroic al apărării Ierusalimului de asirieni, la sfârşitul secolului al VIII-lea î.d.Hr.: temându-se să nu rămână fără sursa principală de apă pentru oraşul său – Ghihonul aflându-se în afara zidurilor cetăţii – regele Iezechia a găsit soluţia salvatoare prin devierea apelor Siloamului. O strategie de apărare a cetăţii care avea să-i aducă lui Iezechia recunoştinţă veşnică în Biblie.

Tânărul palestinian a condus spre locul descoperirii sale pe unul dintre acei occidentali pasionaţi de arheologie care locuia atunci în Ierusalim, arhitectul german Conrad Schick. Acesta a distins destul de vag cele şase rânduri scrise într-o ebraică arhaică, gravate în stâncă, deoarece caracterele erau prea murdare pentru a fi decriptate cu uşurinţă. În februarie 1881, celebrul epigrafist A.H. Sayce a fost tentat să citească inscripţia; a stat trei zile în apă, încercând să descifreze la lumina unei lumânări, însă fără succes. După ce a frecat, a periat, a răzuit în zadar, în cele din urmă a folosit acid clorhidric. Astfel, inscripţia a putut fi descifrată: era o scriere a unui scrib din Iudeea din secolele VII-VI î.d.Hr., din timpul regatului lui Iezechia. Textul era unul impresionant: relata orele de neuitat în care două echipe de mineri, fiecare dintre ele plecând dintr-o parte a tunelului, trebuiau să sape în stâncă şi să facă joncţiunea.

Privind planului tunelului (în formă de „S”) se poate observa că operaţiunea era cât pe ce să eşueze: echipele s-au distanţat 30 de metri una de alta şi doar in extremis ele s-au putut întâlni undeva pe la mijlocul tunelului. Lucrarea ar fi putut fi realizată foarte repede dacă s-ar fi săpat în linie dreaptă; tunelul ar fi măsurat 217 metri în loc de 533. De aceea se crede că-n orientarea săpăturilor muncitorii nu s-au putut ghida decât după ureche, cu ajutorul sunetelor generate de lovirea rocii deasupra locului în care trebuia continuată excavaţia. Iată de ce efortul lor a meritat o placă comemorativă!

După această întâlnire fericită a Bibliei cu arheologia pe tărâmul Ierusalimului, autorităţile erau convinse că locurile fiind inaccesibile nu vor fi profanate şi nu au luat măsuri de pază. Nici nu au trecut zece ani şi hoţii, atraşi de piaţa de antichităţi, au decupat inscripţia. Bucăţile au fost descoperite câteva luni mai târziu în casa unui grec din Ierusalim, care le cumpărase cu 35 de napoleoni. Autorităţile otomane au confiscat inscripţia, căci toate antichităţile descoperite pe teritoriul imperiului erau considerate de lege ca bunuri publice. Văzând importanţa acestui obiect, Marele vizir a cerut Paşei din Ierusalim măsuri de protecţie, fiind apoi imediat transferat sub escortă militară la Muzeul imperial din Istanbul. Aşa se face că în capitala Turciei actuale este păstrată până astăzi cea mai autentică „relicvă” biblică.

Şi tunelul? În 1909, o echipă de ingineri britanici au început să facă cercetări, convinşi că vor găsi Chivotul Legii şi manuscrise originale ale Legii! Însă nu au descoperit nimic. Odată cu protectoratul britanic lucrările de curăţire a tunelului au putut fi reluate, el putând fi parcurs astăzi de la un capăt la altul. Totuşi nu trebuie uitat că pentru vizitatori, tunelul lui Iezechia este mai mult decât o atracţie turistică spectaculoasă: este o dovadă emoţionantă a istoriei biblice.