Anticul Doura Europos, de pe râul Eufrat, îşi merită renumele de „Pompeiul deşertului”. Oraşul a sfârşit tragic, într-un asediu al regilor sasanizi împotriva armatei romane în anul 256 d.Hr. Populaţia a fost deportată şi oraşul a trecut prin foc şi sabie, urmând o perioadă de abandon total până la descoperirea sa accidentală în 1920. Mai exact, pe 30 martie a acelui an, soldaţii britanici, veniţi să aducă pacea în regiune, după căderea Imperiului Otoman, au săpat tranşee în jurul unui adăpost până pământul s-a prăbuşit, descoperind o încăpere în care pereţii erau plini de figuri cu personalităţi pictate în culori noi. Arheologul american James H. Breasted, trimis în aceste locuri, a recunoscut scena unui cult păgân şi, datorită unei inscripţii, a putut identificat numele antic al oraşului: Doura.

Era vorba de o colonie militară antică construită de regii seleucizi în anul 303 î.d.Hr. sub numele Europos. Cercetătorul a intuit că aceste picturi reprezentau legătura pierdută dintre arta greco-romană clasică şi arta bizantină. Conştient de importanţa descoperirii pentru istoria artei, arheologul era totuşi departe de surpriza pe care avea să i-o rezerve acest sit arheologic. Breasted a aşteptat până ce lucrurile s-au liniştit din punct de vedere politic şi Siria a ajuns sub protectorat francez pentru a-şi continua cercetările, sub auspiciile franco-americane ale Universităţii din Yale. Din 1928 până în 1937, câte şase-şapte luni, sute de muncitori au scos la iveală vestigiile uni adevărat oraş ascuns sub pământ. În acest spaţiu, datat din secolul al II-lea î.d.Hr., cele mai multe vestigii aparţineau ocupanţilor mai recenţi ai oraşului: parţii, începând cu 113 î.d.Hr., apoi romanii, din 165 până în 256 d.Hr. Ceea ce s-a descoperit lăsă să se întrevadă imaginea unui oraş prosper, ancorat în tradiţia mesopotamiană, locuit de o populaţie multietnică şi adepta a unui diversităţi de culte.

O biserică creştină din secolul al III-lea

În septembrie 1931, arheologul american Clark Hopkins a condus proiectul de exploatare a tronsonului de vest din zidul oraşului. Deşi mai expuse pe platou, această parte era şi cea mai bine conservată, căci romanii au dublat zidurile pentru a putea lupta împotriva ofensivei sasanizilor. În acest sector, edificiile erau rambleiate, având mai puţin de suferit din cauza eroziunii decât altele. În aceleaşi condiţii se găsea de altfel şi templul descoperit în 1920, în partea de nord-vest a zidurilor. Descoperirile lui Clark Hopkins s-au ţinut lanţ: un nou templu păgân cu fresce în extremitatea de sud a crenelurilor, apoi un mythraeum (sanctuar dedicat zeului Mitra). Acesta fusese apoi domus ecclesia, una din acele case în care se adunau primii creştini înainte de libertatea religioasă din secolul al IV-lea. Pe pereţi, un decor inspirat de Evanghelii amestecat cu scene din Vechiul Testament, iar o inscripţie Îl menţionează pe „Iisus Hristos”. Picturile erau fără îndoială mai rafinate decât cele precedente, dar muncitorilor nu aveau nici o îndoială: ei contemplau mărturiile creştinismului ce data cu trei sferturi de secol înainte de recunoaşterea creştinismului de către Constantin în 313!

Sinagoga din secolul al III-lea

Mare le-a fost mirarea, la sfârşitul săpăturilor, când au descoperit fragmente acoperite în rambleurile din partea de nord a unei porţi mari a oraşului, ce prefigura un alt edificiu decorat. Acesta trebuia să aştepte următoarele săpături, din toamna anului 1932, când au fost descoperite „scene întregi, figuri şi obiecte strălucitoare, în culori vii”, după cum avea să scrie Hopkins. Dar ce fel de clădire era aceasta? Ce semnifica acea scenă mare din partea dreaptă a porţii oraşului şi ce personaj din partea stângă conducea procesiunea? În timp ce se năşteau aceste întrebări, asistentul francez al lui Hopkins, Henri du Mensil du Buisson, a observat o inscripţie aramaică, pe care a descifrat-o fără greutate: „Moise a ieşit din Egipt şi a despicat marea”. Era vorba deci de o sinagogă care a supravieţuit în secolul al III-lea! Pe cei trei pereţi din jurul nişei ce conţinea Tora şi orienta spre Ierusalim, erau reprezentate  o serie de scene din ciclul Exodului până la regele David, trecând prin istoria Legământului şi a profeţilor.

Din punct de vedere al studiilor biblice, această descoperire a fost una foarte importantă: era evident că dacă a treia poruncă a Decalogului interzicea în mod formal reproducerea imaginilor figurate, au existat totuşi încălcări flagrante. A fost relativizată aplicarea Legii în tot iudaismul sau incriminat un curent din diaspora mai puţin fidel tradiţiilor? Mai mult decât atât, această descoperire obligă la recunoaşterea existenţei unei „arte evreieşti” chiar şi cu un secol mai devreme de la descoperirea catacombelor romane când a apărut noţiunea de „artă creştină”. Dacă pentru unii ele fuseseră recunoscute ca mărturii depline ale artei picturale ebraice, picturile din sinagoga de la Doura n-au trezit de la început interesul cercetătorilor, mulţi socotindu-le a fi doar un preludiu ale artei paleocreştine. Privind retrospectiv, putem observa mai bine cum perceperea actuală a imaginilor din sinagoga din Doura Europos în mediul ştiinţific şi religios a fost tributară dezbaterilor naţionaliste din cercurile germane, campioni ai istoriei artei, în anii 1930. Astăzi, tendinţa ar fi mai degrabă de a înlătura orice etichetă religioasă, închipuindu-ne artiştii păgâni, evrei şi creştini, lucrând indiferent pentru oricare comunitate religioasă, păstrând aceeaşi estetică regională…

Este reprezentat Dumnezeu la Doura Europos?

În picturile murale descoperite în sinagoga din Doura Europos, Dumnezeu nu este reprezentat în mod direct. Este reprezentat „cuvântul” Său atunci când se adresează personajelor importante din istoria Vechiului Testament: Avraam, Moise, Iezechia ş.a. Acolo unde textul biblic vorbeşte despre „vocea lui Dumnezeu” aceasta este simbolizată printr-o mână care coboară din cer, aşa cum se vede în picturile dedicate ieşirii evreilor din Egipt. Este oare vorba aici doar de o reprezentare analogică sau metaforică, sau de o prezenţă reală?