Înainte de prima cataractă a cursului Fluviului Nil, se separă un grup de insule. Prima, din faţa oraşului Assuan este cea mai importantă. Ea are numele frumos Elefantine, moştenire egipteană veche, care-l numeau „Ieb”, tărâmul elefanţilor; desigur, datorită fildeşului nubian care tranzita prin acest port, mai apoi transbordând spre Marea Mediteraneană. În Vechiul Imperiu, cu 2500 de ani î.d.Hr., ea a fost o fortăreaţă strategică pentru apărarea frontierelor şi pentru comerţul cu Nubia. Din aceleaşi raţiuni, dar şi datorită faptului că era protejată de inundaţiile Nilului, zeul berbec Khnum şi-a ales aici reşedinţa.

Nimic din toate acestea nu erau cunoscute până în anul 1880, când americanul Charles Edwin Wilbour s-a aventurat în această regiune. Din motive neclare, acest vechi jurnalist de la NewYorkTranscript, traducătorul lui Victor Hugo (Mizerabilii) şi a lui Ernest Renan (Viaţa lui Iisus), căsătorit, a părăsit Franţa în 1871 şi împreună cu Gaston Maspero au descoperit Egiptul. În primele luni ale anului 1893 au ajuns în Elefantine şi în Assuan în căutarea de antichităţi. Aşa au achiziţionat de la trei comercianţi diferiţi manuscrise pe papirusuri, unsprezece în total, care aveau în mod evident aceeaşi sursă. Scrierea în care erau redactate nu i se părea lui Wilbour ca făcând parte din familia hieroglifelor. Fiind în dificultate, s-a adresat eminentului asirolog Archibald Henry Sayce, care le-a identificat ca fiind scrieri aramaice. După trei ani Wilbour a murit, iar colecţia sa de 2500 de antichităţi a ajuns în 1916 la Muzeul din Brooklyn, lăsate moştenire de văduva sa. Însă un cufăr cu papirusuri au rămas uitate într-un hambar. Ele au fost descoperite de fiica lor Teodora, în 1947.

Între timp, Sayce, după moartea lui Wilbour, a cercetat manuscrisele. La începutul anului 1901, el a vizitat Elefantine şi s-a întâlnit cu nişte ţărani care arau şi care au descoperit în vase de lut papirusuri scrise în egipteană, aramaică şi greacă. De asemenea, a descoperit fragmente dintr-un contract în care semnatarii aveau nume evreieşti. Şi, în mod special, urmele unei vechi diaspora evreieşti în Egipt.

Din piaţa de antichităţi, alte rulouri de manuscrise au confirmat şi precizat descoperirea formidabilă a unei colonii evreieşti, formată din mercenari plătiţi de ultimii faraoni, care au dispărut în 525. Locuitorii din Elefantine au vândut odată un mănunchi de manuscrise arheologului german Otto Rubensohn, de la Muzeul regal din Berlin. Îndată a pornit o expediţie şi au început săpăturile. Aproape de suprafaţă au descoperit trei papirusuri care descriau despre reconstrucţia templului pe care părinţii lor l-au dedicat lui Iahve. Această cerere a fost adresată, la 25 noiembrie 407, de Iedaniah, conducătorul comunităţii, şi de colegii săi preoţi, guvernatorului persan al Iudeii, Bagohi. Templul lor fusese distrus de închinătorii zeului berbec Khnum, venerat într-un templu din apropiere. Ei deja scriseseră marelui preot din Ierusalim, Ionanan, dar nu primiseră nici un răspuns. O tăcere în spatele căreia putem percepe supărarea autorităţilor Templului: probabil revendicau exclusivitatea cultului la Ierusalim? În orice caz, o scrisoare din 419, numită „papirus pascal” (sau „scrisoarea pascală a lui Darius II”) trimisă din Ierusalim ne arată eforturile depuse pentru a chema la ordine o colonie dizidentă, îndemnându-i pe evreii din Elefantine să-şi alinieze calendarul lor după cel din capitală, fără totuşi să atace direct ilegalitatea cultului lor, nici a practicilor lor mai puţin ortodoxe. Cu siguranţă, elefantinii respectau sabatul, dar admiteau căsătoriile mixte în concordanţă cu drepturile fiilor lor în materie de divorţ. Ei ţineau jurământul făcut zeilor egipteni, unei soţii divine, Anath, şi unui fiu, Ashim-Bethel. Nu este de mirare că Iohanan a tratat cu dispreţ cererea elefantinilor! Nu este exclus ca Behogi să fi ajuns la un compromis: templul lui Iahve să fie reconstruit, dar comunitatea trebuie să se abţină de la jertfe sângeroase.

Sub pământul Elefantinei există această realitate cotidiană a diasporei evreieşti, care este readusă la viaţă în faţa ochilor noştri: ei trăiau într-un mod paşnic într-o societate mixtă, fidelă vechilor tradiţii şi se străduiau să pună în valoare reforme identitare din capitala îndepărtată.