Mă dusesem împreună cu Bunicuțul la o mănăstire de maici. După ce maicile ne-au primit ca niște gazde bune, neavând noi ce le da și, vrând totuși să le mulțumim pentru ospeție, am scos pe-ascuns o caramea pe care o aveam în haină și i-am dat-o Stareței, în timp ce ne-am luat rămas bun. După o vreme, Bunicuțul îmi spuse:

–      Nici nu știi ce lucru mare ai făcut, prin darul pe care l-ai dat. Nici nu-ți poți închipui.

Am rămas uluit de spusele părintelui, gândind în sinea mea: «Dacă Bunicuțul le vede pe toate, oare câte vede Dumnezeu?» și m-am închinat.

(Anastasios Sotirios Tzavaras, Amintiri despre bătrânul Porfirie, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 115-116)