Se cunoaște, din presă, disputa care s-a iscat în urma proiecției cu „The kids are all right” („Copiii sunt bine mersi”) la Muzeul Țăranului Român. Filmul care a dat  naștere la toată tevatura e destul de slăbuț. Un subiect neobișnuit tratat destul de comun: un cuplu de femei lesbiene căsătorite trece prin probleme asemănătoare cuplurilor heterosexuale, dar ajung să le depășească și totul are un final fericit. Uimește simplismul dialogurilor, care parcă sunt preluate după manualul de conversație elaborat de responsabilii politically corectness.  Oamenii de aici discută, spun deschis tot ce îi doare, își rezolvă constructiv conflictele. Mai mult, chiar lesbiene fiind, persoanele care formează „cuplul” au dureri, speranțe, dezamăgiri, iubiri ca noi ceilalți, heterosexualii. Mesajul filmului e că nu ar fi nimic în neregulă sau ciudat să fii homo, e doar un mod diferit de a-ți manifesta sexualitatea. Practic, se dorește o redefinire a ceea ce înseamnă normalitate în actul sexual: un cuplu de lesbiene ar fi la fel ca unul heterosexual, se lovește de aceleași probleme, pe care le rezolvă în moduri asemănătoare. Aproape că trece neobservat faptul că se vorbește de două „mame”, în orice caz nu e problema principală care se ridică în timpul vizionării.

Problemele cu care se confruntă sunt cam aceleași ca la cuplurile heterosexuale. O „ea” le cam are cu băutura, cealaltă „ea” nu are o meserie prea clar definită. Dintre copii, băiatul are un prieten nepotrivit, după părerea uneia din „mame”. Fata e la o vârstă critică, și are și ea problemele specifice adolescenței. Exact ceea ce se întâmplă într-o familie normală din clasa de mijloc, nu? Protagonistele sunt departe de a avea comportamente morale ireproșabile, probabil și pentru că asta le-ar face mai puțin credibile. Au și ele păcatele lor, se mai uită la câte un film porno cu bărbați, folosesc uneori un limbaj cam dur, iar una dintre ele are o aventură cu un bărbat. Toate intră însă în sfera „normalului” și a „firescului”, de fapt tot filmul se desfășoară ca o dramă domestică între oameni civilizați, open mind, ce caută să-și rezolve corect și reciproc avantajos toate problemele.

Iar problemele încep atunci când o „ea” are o aventură cu un bărbat. E-adevărat că nu cu unul oarecare, ci chiar cu donatorul de spermă pentru cei doi copii ai cuplului. El, care e un tip ok, dar cam aventurier, își descoperă cei doi copii biologici și începe să aibă o relație ca de la părinte la copil cu fiecare dintre ei. Află, treptat, ce bine e să fii într-o familie, să ai copii pe care să îi crești și să ții la ei. Atenție: în film, acest om își descoperă nevoia de a avea o familie de la un cuplu de lesbiene!... Mai departe însă, el are o aventură cu una dintre ele. Când întâmplarea este descoperită, cuplul e pus serios în pericol, suferă toți, inclusiv copiii. Aici e momentul de criză, punctul culminant al filmului.

Apoi însă el este eliminat din grup, atât din viața femeilor cât și a copiilor. „Familia”, după momentul de criză, își revine treptat la „normal”, chiar mai întărită de experiența avută. În viața unei femei lesbiene poate apărea, ocazional, și un bărbat, pot să și facă sex cu acesta, dar asta nu îi schimbă ei opțiunea sexuală. E o aventură, după care se reîntoarce la „familia” sa. Opțiunea pentru lesbianism e trainică, e definitivă și perfect normală! N-avem de ce să nu acceptăm asta, nu-i așa? Iar filmul în discuție ne propune, într-un mod a cărui finețe să o judece fiecare spectator în parte, de o manieră realistă și oarecum verosimilă, „justețea” și „firescul” unui asemenea aranjament. (O observație însă, la acest moment: filmul este realizat în 2010, dar începuturile cuplului sunt prin 1991, moment în care nu se putea concepe existența unui asemenea mariaj. Deci, cu toate că își propune să fie verosimil, prezintă un cuplu într-o situație imposibilă practic.)

Sunt puțini, dar fac o gălăgie teribilă

Proiectarea acestui film într-un spațiu public, și mai ales la Muzeul Țăranului Român, un loc fără nici cea mai mică legătură cu LGBT (acronim care se referă la o comunitate lesbiană, gay, bisexuală sau transsexuală), s-a făcut doar pentru a atrage atenția și a provoca o reacție, care apoi să fie instrumentalizată împotriva inițiatorilor protestului. Filmul putea fi foarte bine vizionat acasă, așa cum am făcut și eu, deoarece se găsește pe un site de filme online gratuite și subtitrate în română. Însă incidentele din timpul derulării filmului servesc de minune pentru înfierarea, de-a valma, a ortodocșilor, tradiționaliștilor, naționaliștilor, legionarilor, homofobilor. Ortodoxia este amestecată și condamnată, la pachet, împreună cu toate relele, imaginare, care pot fi puse pe seama protestatarilor. Este probabil ca un asemenea incident să fi fost provocat tocmai pentru a putea condamna Ortodoxia și, alături de ea, tot ceea ce ține de tradiție, de morală și de bunul simț. Promotorii drepturilor LGBT folosesc cuvinte tari pentru a înfiera acțiunea de protest a „fasciștilor ortodocși”: a fost încălcat dreptul la liberă exprimare, la libertatea de conștiință, dreptul de a fi informat, și altele de același soi, care de care mai grozave. Dacă ai citi comunicatele și punctele de vedere exprimate de organizațiile pro-homosexualitate, fără să știi faptele la care se referă, ți-ai închipui cine știe ce „Noapte de cristal” în care activiști pașnici, liniștiți, binevoitori sunt brutalizați de niște sălbatici incapabili să accepte normalitatea, hotărâți să elimine cu forța orice urmă de omenie din noi.

Pașnicii și democrații adepți ai „diversității” și toleranței cer, cu multă tărie, pedepsirea nu doar contravențională, ci chiar penală a participanților la manifestație. Tonul este virulent și vindicativ. Sunt trase la răspundere Jandarmeria și Poliția pentru că nu au intervenit. Se cer măsuri drastice pentru ca asemenea „barbarie” să nu se mai întâmple. Oricum vor decurge lucrurile, ei vor avea de câștigat: dacă sunt condamnați protestatarii anti-homosexualitate, se va confirma oricui „agresiunea” suferită. Dacă nu vor fi, vor câștiga de două ori, de data aceasta la capitolul imagine: ca minoritari care suferă atât din partea majorității ortodoxiste anti-democratice, cât și din partea puterii de stat care îi acoperă pe agresori și refuză să-i apere pe ei, adevărații democrați. Vor răspândi peste tot ideea că România este o țară în care nu se poate trăi normal din cauza agresiunii permanente a fundamentaliștilor ortodocși.

Ideea pe care vor să o transmită este că trăim într-o țară în care drepturile minorităților nu sunt respectate, că românii nu sunt doar intoleranți, ci și violenți, gata să dea cu bâta, că nu înțeleg modernitatea, sunt împotriva cursului istoriei și nu acceptă regulile conviețuirii pașnice. Că suntem o populație care trebuie scuturată de trecut, de mentalități și metehne vechi și dăunătoare, că trebuie să învățăm regulile toleranței, ale conviețuirii pașnice cu semenii noștri. Ne dovedim, în ochii lor, neînstare încă de civilizație și respect. Ceea ce s-a întâmplat la Muzeul Țăranului Român sunt manifestări de ură, o homofobie care, în opinia lor, pune în pericol statul de drept și posibilitatea conviețuirii între oameni. Ele se cuvin pedepsite pentru a nu se mai repeta vreodată.

Sunt puțini, dar fac o gălăgie teribilă, astfel că e imposibil să nu dai de ei. Problema însă nu sunt activiștii pro-homosexualitate, ci mulțimea celor care se lasă convinși de ideile lor. Oricât de energici ar fi activiștii pro-LGBT, dacă ar fi doar ei cei care se exprimă, nu ar avea un impact atât de mare. Lor li se adaugă o mulțime de alte persoane, în marea lor majoritate heterosexuale, convinse de justețea „cauzei”. E ceva seducător în spusele acestora, dar cam ca în ideologiile care, plecând de la premise corecte, ajung la stâlciri foarte urâte ale realității. Premisa corectă aici este dreptul fiecăruia la viață proprie, la diferență, dreptul de a fi respectat de ceilalți oameni și de a fi acceptat așa cum este. Cei care susțin aceste idei nu sunt homosexuali, dar li se pare corect și moral să susțină drepturile comunității LGBT la exprimare. Homosexualitatea e, pentru acești partizani ai „toleranței”, doar o alegere între alegeri posibile, fără să implice vreo dimensiune morală. Atâta vreme cât persoanele care au raporturi homosexuale sunt mature și le acceptă de bună voie, e dreptul lor să facă ce vor. E de asemenea, dreptul lor să se manifeste cum vor. Cei care nu acceptă așa ceva sunt niște homofobi depășiți de spiritul vremurilor, demni de disprețul celor cu vederi normale.

Să numim viciul virtute și virtutea viciu?

Sunt creștinii niște homofobi înapoiați? Ce tot au cu bieții homosexuali, cu toată comunitatea LGBT, de ce persecută minoritățile, de ce nu înțeleg pe ce lume trăim, de ce nu se comportă și nu gândesc așa cum se cuvine? Să încercăm să răspundem măcar în treacăt la aceste probleme, căci ele constituie, de fapt, miezul problemei. Poate au fost și manifestări mai dure în protestele anti-LGBT, care ar putea duce în eroare pe unii din cei ce află despre ele. Dar principala problemă cu homosexualitatea este că reprezintă un păcat, e o folosire a trupului neconformă cu firea. Nu e vorba că cineva ar vrea să interzică altcuiva să facă ceea ce dorește (mai ales la el acasă, sub plapumă), ci că homosexualii pot fi și trebuie atenționați cu privire la gravitatea acestor acte.

Chiar dacă se impune, în spațiul public, un limbaj de forma „merge orice”, „totul e posibil și egal valabil, cât timp îndeplinește cerința minimală de a fi liber acceptat”, noi, creștinii nu putem adera la acesta. Ne rezervăm dreptul de a spune lucrurilor pe nume, cu riscul de a fi catalogați în cele mai urâte moduri. Fără emfază și fără mândrie, putem să zicem că a spune adevărul este o datorie de la care nu putem abdica. Ar fi greșit să numim viciul virtute și virtutea viciu. N-ar servi nimănui, nici nouă, nici celor cărora le vorbim. Homosexualitatea este un păcat, iar acest lucru nu poate fi trecut sub tăcere. În Ortodoxie se face o diferență netă între păcat, care trebuie înfierat, și păcătos, pentru a cărui îndreptare trebuie să depunem eforturi. Omul nu e identificat cu faptele sale, oricât de reprobabile ar fi acestea. Poate nu s-a văzut foarte bine diferența asta în disputele din ultimul timp, dar ea există și e foarte importantă. 

Homosexualitatea nu e singurul păcat blamabil, dar faptul că se cere, pentru el, „drept de cetate”, să fie considerat un firesc, o normalitate, provoacă reacții imediate și de aceea și răspunsul către cei din LGBT e mai ferm și, uneori, chiar virulent. „Nu știți oare că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici stricații de tot felul, nici sodomiții, nici hoții, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii  sau hrăpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (1 Cor. 6, 9-10). Rareori vei vedea bețivi sau hoți sau violatori care să se laude cu faptele lor, care să caute să se îndreptățească cu ele în fața oamenilor și a lui Dumnezeu. Își recunosc păcatele și luptă cu ele după puterile lor, nu vor să ne convingă de „normalitatea” lor, nu luptă să le dezincrimineze din punct de vedere legal, acolo unde legea sancționează astfel de fapte.

Homosexualitatea este o folosire a trupului neconformă cu firea, cu modul cum aceasta a fost lăsată de Dumnezeu. Să plecăm de la premisa (vehiculată de pro LGBT) că ar exista homosexuali rezultați din combinația unor factori genetici și de mediu și că nu își pot schimba orientarea sexuală. Ce mai pot face atunci? Există, chiar și așa, un singur răspuns: abstinența. Cu siguranță că le e greu, așa cum e greu să scăpăm de oricare patimă care ne domină și ne paralizează voința. Dar nu există o altă soluție. Nu putem să ne mântuim dacă doar ne complacem în starea noastră căzută, considerând-o fără ieșire sau chiar doar un alt fel de normalitate. Suntem chemați să fim „chip al lui Dumnezeu”, iar asta nu putem deveni dacă vom da curs, fără frâu, patimilor noastre. Și nu vorbim aici doar de homosexualitate, ci și de desfrânare, masturbare, furt, hoție, închinare la idoli, beție, viol, tâlhărie, lăcomie, tot ceea ce ține de o rea întrebuințare a trupului și a sufletului. Pe un homosexual care vrea să se mântuiască, care crede în Dumnezeu cu adevărat, nu numai că nu-l ajută, ci chiar îi face rău orice campanie dusă de comunități de genul LGBT, care cer ca homosexualitatea să fie tratată ca un comportament sexual firesc. Dacă ei sunt în regulă, de ce ar mai schimba ceva? Ce sens ar avea să lupte împotriva „firescului”? Noi însă avem datoria să le spunem adevărul, oricare ar fi riscurile pe care ni le asumăm astfel, căci numai „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).