Un nou pas împreună cu Hristos
Orice început este văzut mereu prin prisma unui sfârșit abia devenit amintire; este o regulă a timpului căreia noi ne supunem în această viață, pentru că așa a rânduit Dumnezeu. Uneori îl așteptăm doar pentru a lăsa trecutului o parte din noi, alteori pentru a-l cunoaște, dar rareori pentru a-l trăi cu adevărat. Deși acesta generează mai mereu vise ce surprind idealul, dorințe încrezătoare și planuri îndrăznețe, atunci când este vorba de începutul unui nou an școlar toate acestea tind să se ascundă în umbra regretelor pentru timpul vacanței, care a trecut, ca de fiecare dată, prea repede, și care nu a ezitat să lase atâtea lucruri neterminate. Așadar, într-o astfel de situație, responsabilitatea școlii pare un efort prea mare, iar convingerea că o să reușim să facem din acest an unul al succeselor, se reîntoarce la nivelul incertitudinii.
Dar asta simțim doar atunci când vrem să fim singuri, să ne încredem în ființa noastră efemeră, să ne închidem în egoismul nostru și să ignorăm ajutorul lui Dumnezeu care ne este oferit în mod continuu; simțim asta când mintea noastră ia sub stăpânire sufletul, care vrea să-I aparțină lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, când punem rațiunea înaintea inimii și înclinăm spre deznădejde.
Însă noi avem încredere, pentru că nu suntem lăsați singuri niciodată, pentru că Hristos, Cel în care noi credem, încearcă mereu să-și facă loc înlăuntrul nostru. Am observat la școală în anii trecuți un lucru care nu mi se pare deloc întâmplător: atunci când noi, elevii, suntem ascultați sau susținem o lucrare pentru care nu suntem suficient de pregătiți (uneori chiar încercând să consultăm caietul pe care „nu am avut timp” să-l deschidem acasă), privim în sus, fie spre tavan,fie deasupra tablei, fie nicăieri... Poate că acesta este un gest instinctual, o modalitate prin care răspundem la dorința lui Hristos de a ne ajuta, dorință care însă nu poate încălca voința și darul libertății noastre. Oare ce s-ar întâmpla dacă acel moment i l-am închina Lui printr-o rugăciune?... Numai încercând vom afla!
Făcând referire la responsabilități, căci școala le implica incontestabil, pe acestea ni le asumăm conștienți fiind că sunt începutul viitorului nostru ca oameni ai societății. În cadrul școlii ne antrenăm latura comportamentală și, cel mai important, putem să dobândim calități și virtuți care să ne ajute în urcușul nostru duhovnicesc. Avem șansa să ne lepădăm de eul nostru cel egoist și să ne oprim o clipă pentru a ne raporta la cei din jur. Putem căuta smerenia și putem să îmbrăcăm faptele noastre în răbdare, în bunătate și iubire pentru aproapele, așa cum ne învață Biserica, întrucât aceasta, alături de familie și școală, ne asigură educația și mediul necesar formării noastre ca buni creștini. Așadar, nu doar actul învățării este pentru noi prioritar.
Acum, fiind la început de an școlar, încercăm să luptăm pentru a obține rezultate cât mai bune pe toate planurile, sperând că drumul ni se va părea strâmt doar la pornire. Vrem să credem că pe măsură ce vom depune voință și... nevoință, acesta ni se va arăta tot mai usor de străbătut și ne va conduce spre reușită. Încununând toată munca noastră cu rugăciunea, chemând aproape pe Cel care ne vrea pentru a sălășlui întru noi, facem un pas spre Hristos, pentru a-L lăsa pe El să-i facă pe ceilalți zece. Împletim în firul rugăciunii toate gândurile noastre bune și I le închinăm lui Dumnezeu, în speranța unui început binecuvântat care să se prelungească până la final, nelăsând loc căderilor și îndoielilor. Dar, mai presus de toate, credem într-un început care să genereze dorința schimbării noastre în bine, de dragul Celui care, deși cunoaște toate, are răbdarea să învețe alături de noi.
Astfel, prin conlucrarea cu El, simțind sprijinul și pronia lui divină, ne avântăm în marele necunoscut care ni se întinde înainte... Doamne, ajută-ne să punem început bun și să facem din acest an școlar un prilej de a ne apropia de Tine, ajută-ne să primim sămânța Cuvântului Tău în inimile noastre, să o prețuim, și să n-o pierdem în mâinile vrăjmașului. Dă-ne puterea să credem și să ne încredem în Tine mereu, nu în ființa noastră cea supusă păcatului. Fă ca mintea noastră să priceapă și să învețe ce-i este spre folos și sufletul să Te primească si să Te caute neîncetat. Dar, în toate câte-Ți cerem, să fie voia Ta, Doamne, căci Tu Singur știi ce ne este spre ajuor în scopul final al mântuirii noastre. Amin! (Maria Mandici, la început de clasa a XII - a - Grupul Şcolar „Ion Nistor”, Vicovu de Sus)
