Am stat multă vreme la Jilava, care este o închisoare subterană, și am trăit acest fenomen. Celulele comunică cu șanțul care face legătura cu partea de deasupra și, vara, ferestrele sunt deschise. De ani de zile vin rândunelele și-și fac cuib în celule. Există un bec care arde ziua și noaptea, pentru că acolo nu ai voie să stai pe întuneric, unul dintre dorurile mari fiind să ajungi odată să dormi cu lumina stinsă, pentru că trebuie să fii tot timpul sub supraveghere.

Așa încât, deasupra becului de la intrare, era o mică platformă și acolo rândunelele își făceau cuib. Ei bine, în fiecare primăvară fiecare rândunică venea exact la cuibul ei din celulă, din sutele de celule care erau acolo. Ele deveniseră blânde și le-au marcat la un picior deținuții mai vechi în toamnă, iar când veneau primăvara le luau în palmă și se uitau la semnul de la picior.

Deci, dacă rândunica știe să găsească o celulă, cum să nu știe rugăciunea? Așa că, dacă este plecat undeva, într-o călătorie, departe, sau a fugit de acasă, s-a pierdut în lume și nu știi unde este, dacă ești mamă și este copilul tău și te rogi pentru el, să fii sigură că rugăciunea este singura care-i știe adresa. Acesta este unul dintre miracolele rugăciunii că nu greșește niciodată adresa!

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, 2013, pp. 57-58)