„Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei” – un volum apărut la Editura Doxologia în 2010, coordonat de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic, la acea dată Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor.

O carte ca o scrisoare-mărturisire de citit, de recitit, de răscitit și de-nsoțit cu o rugăciune, mai cu seamă azi, la 109 ani de la nașterea vrednicului de pomenire Teoctist, cel de-al cincilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1986-2007), Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei în perioada 1977-1986.

Volumul cuprinde, deopotrivă, „referiri la activitatea pastoral-misionară, culturală, filantropică, economică, de restaurare a bisericilor şi mănăstirilor de patrimoniu a mitropolitului Teoctist, precum şi relaţia sa cu intelectualitatea ieşeană” în perioada arhipăstoririi în capitala Moldovei și emoționante și profunde evocări ale personalității sale. 

Dintru început, un capitol de arhierești evocări semnate de șase dintre ierarhii de atunci ai Sfântului Sinod, în duhul îndemnului paulin: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei, 13,7). Regăsim aici Cuvântul de binecuvântare al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, evocarea Întru sfântă aducere-aminte a Înaltpreasfințitului Teofan, împărtășirea Înaltpreasfințitului Pimen despre Părintele Mitropolit Teoctist, un om al Bisericii prin excelență și Fresca unei vieți pe care ne-o descoperă și nouă coordonatorul volumului omagial, Părintele Arhiepiscop Calinic.

Cartea continuă cu un capitol ce aduce înainte „activitatea rodnică în vreme de restriște” a ierarhului, în pagini ce poartă semnătura unor oameni de cultură care l-au cunoscut. Și-ar fi îndeajuns și doar referirile pe care Acad. Alexandru Zub, de pildă, le face asupra activității Patriarhului Teoctist în Academia Română, al cărei membru de onoare a fost ales pe 17 decembrie 1999, pentru conturarea profilului cultural al Întâistătătorului căruia-i sunt închinate prețuirea, recunoștința și gândurile.

Capitolul numit Evocări e unul în care portretului „slujitorului altarului și al culturii străbunilor săi” i se adaugă alte și alte noi irizări: „pâinea lui Dumnezeu”, „omul gata să întoarcă și celălalt obraz”, „pildă de slujire”, „ierarhul răbdării, al rugăciunii și al iubirii”, „emblemă luminată și împlinită de har”, „un veghetor și dincolo de moarte”, „imagine exemplară de apostol”, „catarg pe corabia Bisericii”, „ziditor de suflete, prin cuvânt și faptă”. Înfățișări ale unui suflet atins de înaltul cel mai de sus, filtrate prin alte și alte suflete. 37 de astfel de mărturisiri, semnate de preoți, profesori, medici, scriitori, mărturisitori, la rându-le, de credință dreaptă și netrecătoare valori. 

Și, desigur, o iradiantă evocare a „chipului patriarhal, irupt parcă din frescele de demult”, la care ne face părtași Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, ce poate fi deopotrivă smerită îngenunchere de gând înălțător și rugăciune. Descoperim, maiestuos tăinuit între demnități, înfăptuiri și rostiri de alese și înalte-nvățături și cuvinte, chipul omului ce făcea din fiecare întâlnire cu ceilalți o sărbătoare care părea a fi în slujire „contemporan cu veşnicia”.

Pagini despre un Ales „a cărui viaţă s-a desfăşurat în ritmul şi cadenţa Fericirilor, fiind un călugăr de vocaţie, un neobosit slujitor, un împlinitor al învăţăturilor lui Dumnezeu şi un propovăduitor statornic al valorilor creştine, (...) un apostol al neamului care a adăugat un plus de sfinţenie acestui pământ exonerat cu lacrimile rugăciunilor vrednicilor săi înaintaşi şi care, cu un talent inegalabil de a spune în puţine cuvinte adevăruri profunde, a vorbit fără rezerve, în orice conjunctură politică, în ţară şi străinătate, despre cultura şi spiritualitatea Bisericii şi neamului său, cu care s-a identificat”.

Ne-mpărtășește Părintele nostru Arhiepiscop și crezul că „a ştiut să ridice, deopotrivă, biserici de zid şi de suflet; arhitectura ctitoriilor vrednicului patriarh respiră, de altfel, arhitectura sufletului său”, iar „smerenia, bunătatea şi omenia, toate la un loc, au conturat nobleţea sufletului său, pecetea personalităţii sale, expresia trăirii sale în Hristos şi cu Hristos”. 

Citim în „Fresca unei vieți”: „Era un om înțelept și fascinant. (...) Învățătura Preafericirii Sale a fost profundă și, în același timp, apropiată sufletului credincioșilor”; „prin slujirea şi lucrarea sa, prin împlinirea desăvârşită a chemării de care s-a învrednicit, Preafericirea Sa, om al dragostei, al păcii, al rugăciunii şi smereniei, al dreptei socoteli, al trezviei şi al păstrării sfintelor rânduieli, s-a înscris aici, pe pământ, în dipticele Bisericii neamului, iar acolo Sus, în soborul Sfinţilor Ierarhi, alături de care va participa la Liturghia iubirii în marea Catedrală a lui Dumnezeu”.

Și, ca să ne încredințăm și mai mult, iată și câteva învățături culese din unele dintre cele 18 volume ale lucrării Pe treptele slujirii creştine, ce poartă prin lume semnătura și înțelepciunea Părintelui Patriarh Teoctist:

A crede în Hristos înseamnă astăzi a te simţi responsabil în toate, pentru toate şi pentru toţi, înseamnă a fi gata de a „mărturisi”, în orice împrejurări, „pentru adevăr”, arătând lumii prin această că ai înţeles cu adevărat de ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu pentru noi: anume, pentru a face cu putinţă ca firea noastră umană, cea căzută şi pătimaşă, să iasă de sub puterea păcatului şi a morţii, primind ca dar al iubirii dumnezeieşti preschimbarea ei, prin harul divin cel necreat, şi învrednicirea ei de Împărăţia Cerurilor.

Ortodoxia nu înstrăinează oamenii între ei, ci îi adună pe făgaşul învăţăturii Mântuitorului Hristos, a Sfinţilor Apostoli şi Părinti.

În Sfânta Liturghie ne dăruim lui Dumnezeu pe noi înşine, viaţa noastră şi întreaga lume, răspunzând astfel dorinţei de comuniune, de împărtăşire a lui Hristos cu noi.

Numai în măsura în care iubim şi simţim lipsa celuilalt, ne este dor de el. Cine nu-l doreşte pe celălalt este lipsit de iubirea izvorâtă din Dumnezeu şi se înstrăinează.

Conştientizarea valorii reale a persoanei umane presupune şi convingerea că drepturile fundamentale ale omului îsi au sursa supremă tot în învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos.

„Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei” – o carte ca o scrisoare-mărturisire de citit, de recitit, de răscitit și de-nsoțit cu o rugăciune. Și nu-mi pot împiedica gândul că există profunzimi și înălțimi ale sufletului și lumini ale înfăptuirilor pământești pe care le recunosc în ceilalți doar cei care ei înșiși le trăiesc.