Bucuria este tema mea preferată. Dacă mă întreabă cineva despre ce aș vrea să vorbesc, primul lucru care îmi vine în cap este bucuria. De ce? Pentru că este cel mai de trebuință lucru omenesc! Așa gândesc și simt eu. Dacă ai bucurie, pe toate le duci!

Iată, Dumnezeu a rânduit ca eu, deși monahie, să trăiesc și acum în cetate, în lume. Mănăstirea noastră este lângă Craiova, iar ascultarea chiar în oraș. Așadar, vin dintr-un loc în care numai bucurie nu găsim. Este mult zgomot, multă părută veselie, dar lipsește cu totul bucuria. Și văzând atâta durere și înșelare și știind că Dumnezeu nu alege pe unii oameni să aibă bucurie și pe alții nu, m-am tot rugat și am cugetat și așa, am ajuns să se închege câteva înțelesuri în mintea mea, pe care le tot spun celor care umblă după bucurie. Le tot repet. Așa că, pe cei care ați mai ascultat conferințele mele pe Internet sau în alte săli, vă rog să mă iertați că tot pe-alea le zic. Altceva nu mai știu. Poate le voi spune altfel, poate Domnul în mila Lui ne va da și lucruri noi! Că așa face: îmi dă, de multe ori, să spun lucruri pe care eu nu le-am gândit și nu le-am mai auzit, numai și numai pentru că cineva din fața mea are nevoie de acel cuvânt. Așa e El, Bunul Dumnezeu, vorbește și prin pietre. Și dacă cineva dintre dumneavoastră are un gând, o întrebare, o frământare, Dumnezeu va rândui cu siguranță un răspuns. Desigur, aveți voie să-mi puneți și întrebări spre ispitire, dar atunci să nu fiți supărați dacă n-o să vă placă răspunsul meu, pentru că am așa niște țepișori pentru astfel de întrebări, că o să vă cam usture! Mai bine să mă întrebați din inimă despre o nevoie adevărată! Dar dacă o luați pe partea cealaltă, să nu vă plângeți, să nu ziceți că nu v-am spus! Vă mulțumesc pentru înțelegere! Văd că deja sunteți mai bucuroși! Vă place să fiți înțepați, așadar? Voi ține seama.

Așadar, Bucuria! Ce este bucuria? Ce este bucuria? Bucuria este ce nu are omul. Omul n-are nimic, niciodată. Dar, într-o bună zi, în clipa în care apare pe lume, el se primește pe sine în dar de la Dumnezeu și-și primește viața. Și Dumnezeu îi spune: „Iată, te-am făcut, ești viu, bucură-te că ești!“. Aceasta este prima poruncă pe care I-o dă Dumnezeu omului: „Bucură-te că ești!“. Și-apoi, de-a lungul întregii Sfinte Scripturi, întâlnim bucuria ca poruncă – „Bucură-te!“, „Bucurați-vă!“, „Bucură-te!“, „Bucură-te!“. Vă amintiți că și Măicuței Domnului, Fecioarei Maria, primul cuvânt pe care I-l spune Îngerul este acesta, porunca aceasta – Bucură-te! Eu nu cred că-i spune „Salut!“, cum am citit într-o variantă de traducere. Îngerul îi aduce poruncă nouă de la Dumnezeu și-i aduce și Temeiul Bucuriei. Da, pentru că era pentru prima dată când devenise posibilă împlinirea acelei grele așteptări sub care gemea omenirea de la cădere, aceeași pe care o avem și noi în inimă înainte să primim Buna noastră Vestire.

Da, m-am gândit că oamenii nu sunt bucuroși pentru că nu vor să împlinească această Poruncă. Și nu vor să împlinească această poruncă pentru că omul nu vrea să împlinească nici o poruncă a lui Dumnezeu, pentru că el vrea să facă după voia sa, vrea să poruncească el. Chiar și lui Dumnezeu! Și nu e vorba de mine, sau de cineva la fel de neascultător ca mine, ci de oricare om. Acesta este ceea ce numim noi omul căzut. Omul căzut este omul care se înalță pe sine și zice: „Știu eu mai bine!“. Dar nu zice fără să creadă. Sunt puțini care spun, că știu și nu știu. Ăștia (care spun așa) sunt la școală ca să treacă clasa și oricum, bine fac, pentru că acolo nu poți să le știi pe toate. Dar, în rest, noi toți avem înăuntru convingerea că știm și că știm mai bine ca oricine. Avem această siguranță de noi că știm ce trebuie să facem, știm cum să facem și știm noi mai bine cum este bine. Aceasta este pierzania noastră. Pe-aici se pierde bucuria omului.

Ei, aici ne putem deosebi între noi după rezultate și după reacțiile la acestea, dar tot de „capul nostru suntem“! După anumite criterii, unii „știm bine“ și alții „știm prost“. Cei care știu prost zic: „Eu n-am noroc, mie nu-mi merge niciodată, deși știu foarte bine ce să fac și cum să fiu!“.

Alții se descurcă și le iese exact cum știu ei că le e mai bine. Eu știu că e mai bine să mă fac medic, știu că e mai bine să fac așa. Și face. Are „noroc“, cum spune românul, și totuși, nu are bucurie. Nu există nici o condiție, nici o dorință împlinită – și sunt oameni cărora li se împlinesc multe dorințe – care să aducă bucurie. Noi toți am avut dorințe arzătoare, nu? Dorințe puternice. Cei care am avut ghinionul să nu ni se împlinească dorințele, zicem așa: „Dacă m-aș fi căsătorit cu „X“!, „Dacă aș fi făcut cutare facultate!“, „Dacă aș fi avut serviciu cutare!“, „Dacă aveam funcția aceea!“, „Dacă aveam apartamentul acela!“, „Dacă…, atunci aș fi avut bucurie!“. Ceilalți au tot ce și-au dorit și-s mai nebucuroși, mai lipsiți de bucurie decât ceilalți, pentru că, cel ce nu și-a împlinit dorințele, mai are nădejdea unei posibile împliniri, sau mai poate să dea vina pe „vitregiile sorții“ că nu „i-a ieșit“ și de aceea n-are bucurie. Dar cel căruia toate i-au ieșit? Sunt oameni care au tot ce le trebuie și se sinucid, sunt oameni care au tot ce le trebuie și se plictisesc, sunt bolnavi că nu au bucurie. De ce nu avem bucurie? De ce ne dorim un lucru până la a spune: „Dacă nu realizez asta, mor!“ ca apoi, realizând acel ceva murim de plictiseală sau nu ne bucurăm? „Îmi doresc foarte mult o cruce frumoasă.“ Și nu mă mai uit la ea după ce o am. „Îmi doresc un covor frumos.“ Nu tresar niciodată când calc pe el, spunându-i: te-am dorit, de doi ani te doresc! Mă bucur că te am!“ Nu, nu mai avem această bucurie. Călcăm fără nici un fel de trăire pe ceva ce ne-am dorit atât de mult încât am făcut sacrificii ca să-l avem. Ne dorim un copil și ne dorim și ne tratăm și facem „orice“ ca să-l avem și, în sfârșit, avem copilul. Și pe urmă îi spunem: „Mai bine nu te făceam!“. Mă iertați, mie așa îmi mai spunea mama când se supăra pe mine, poate nu e și cazul dumneavoastră. Nu?

Ce ne spun lucrurile astea? Ce se întâmplă cu omul, de arată așa cum exagerez eu? De ce nu știm ce este bucuria și nu știm cum se obține bucuria? Nu știm pentru că nu-L ascultăm pe Dumnezeu. Dacă El îmi spune mie „Bucură-te!“, eu Îi spun: „Cum să mă bucur, nu vezi câte griji am?“. Adică îi arăt clar că-mi poruncește aiurea! Ei, dar dacă m-aș opri cu smerenie la prima parte a întrebării, fără să trec la acuzații, la acel „cum să mă bucur, Doamne?“ aș descoperi că El mă învață pas cu pas, ca la grădiniță. Da, El ne poruncește bucuria și tot El ne învață meșteșugul ei. Din păcate această Învățătură pe care ne-o dă Mântuitorul nu e cea din universități. Și nici măcar cea din Seminariile Teologice. Vă rog să fiți înțelegători că, iată, e Seminar Teologic și în Caransebeș. Să nu-i judecați pe copiii aceștia! Este tot ce-aveți mai bun în parohiile dumneavoastră. Dacă ei nu fac numai ce e mai bine, este pentru că nu-i ajută nimeni… Și, noi suntem oameni buni, dar nu facem ce ne învață Dumnezeu. De ce?

Cum învață omul să scrie? V-aduceți aminte cum era când eram în clasa întâi? Eu eram foarte deșteaptă de când eram mică, dar, când m-am dus la școală am zis că eu știu să scriu și făceam niște litere de te speriai de forma lor… Învățătoarea zicea că nu-i bine și eu ziceam: „Ba-i bine.“ și făceam ca mine. Și-am fost ultima care a învățat să scrie și și-acum scriu urât. De ce? Pentru că eram atât de „deșteaptă“ încât n-o lăsam pe Doamna (eu am apucat cu doamna, tovarășa a venit mai târziu) să mă învețe. Dacă învățătoarea zice: „Ăsta e «a» și se face așa“ și lași mâna moale, îți iese un «a» de toată frumusețea! Dar, dacă faci ca Siluana (nu eram Siluana atunci, că nu știam ce e ascultarea) și faci ca tine, iese prost! Or, noi nu știm să ne bucurăm pentru că nu ne lăsăm moale în mâna lui Dumnezeu! Mântuitorul vrea să ne învețe, Dumnezeu ne învață toate. Zice: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit!“. Zice: „Vă dau Duhul Meu Cel Sfânt, Care vă va învăța toate.“. Și noi: „Nu și nu!“. Și nu primim, deși avem Duhul Sfânt de la Mirungere, dar nu-L vrem!. Cei mai bogați, singurii care au Duh Sfânt de la Botez sunt ortodocșii. Să mă iertați, dacă sunteți și de alte confesiuni. Și-l avem nu pentru că suntem mai cu moț, ci pentru că pe Acolo Se dă El! Și cei care nu-L au, nu-L au pentru că nu vin să-L ia de Acolo de unde Se dă. Se duc în altă parte. Dar, nu asta e problema. Ci problema gravă e că, deși suntem plini de Duhul Sfânt, Care-a venit să ne învețe toate, atunci când Duhul Sfânt zice: „Iată! Așa să faci!“, eu zic: „Nici mort!“. Zice Duhul: „Du-te și dă-i o pâine omului acela!“, iar eu zic: „Ăstuia care bea?!“. Și-atunci, dacă noi nu ne lăsăm moale în mâna lui Dumnezeu și nu împlinim poruncile acestea mici – că ce mare lucru e să dai o pâine, ce mare lucru e să ierți pe cineva – cum să nu Se ia de la noi? Și atunci cine să ne mai învețe Bucuria? Dacă noi alegem să nu iertăm, și avem și argumente pentru că, vezi Doamne, ne-a făcut cutare și cutare lucru îngrozitor: s-a uitat urât la mine și chiar a zis că sunt prost sau viclean, sau nesimțit, sau leneș! Cum să ierți așa ceva? O să creadă că sunt prost și o să profite! Așa ceva nu se iartă, nu? Și nu iertăm. Și nu ascultăm. Și tot pe Dumnezeu ne supărăm! Tot pe învățătoare mă supăram că nu scriu frumos! Și avem necazuri! Aceasta este pornirea omului căzut. Și cu cât e omul mai dotat, cu cât e mai bogat, cu cât e mai deștept, cu atât se împotrivește mai tare. Pentru că acel „știu eu mai bine!“ este împăratul meu, este domnul meu. Acel eu care zice „Las“ că știu eu.“. Și-atunci, omul se lovește. Fie că are de toate și se plictisește, fie că n-are nimic și moare de foame sau de frig sau de alte neputințe care apar în lumea aceasta plină de durere. Și așa, încet-încet, prin necazurile astea învățăm unde nu este bucurie. Și învățăm să renunțăm la această înțepenire, la această împotrivire. Și vine o zi în care vrea să vadă dacă Dumnezeu e-adevărat, vrea să înțeleagă: „Dar dacă o fi Dumnezeu? Dacă ce spune El e-adevărat. Ia să fac!“. Și astfel, când ai pus hotărârea asta „Ia să fac ce zice Dumnezeu!“ începe învățătura noastră, începem primul an de școală dumnezeiască. Și-acolo descoperim încet că bucuria nu se dobândește prin lucruri. Vedeți că noi ținem bucuria legată de a avea: dacă aș avea ochii albaștri, dacă aș avea apartament, dacă aș avea bicicletă, dacă aș avea telefon cu aparat de fotografiat, dac-aș avea un prieten, dac-aș avea o prietenă, dac-aș avea o preoteasă de treabă, dacă…, dac-aș avea, atunci aș avea bucurie. Nu! Bucuria ține de a fi! N-are nici o legătură cu a avea. Ține numai de a fi și asta înseamnă a fi acolo unde te cheamă Dumnezeu să fii. A fi Undeva, asta este bucuria. Unde? Pilda talanților ne învață taina Bucuriei. Îi zice Stăpânul slugii credincioase și harnice: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune!“.

Dorința aceasta a noastră neterminată, de a avea, nu e rea. Dacă ne-a făcut Dumnezeu stăpânii Universului, cum să-mi ajungă mie numai trei mașini și patru camere sau chiar apartamente sau case? N-are cum! Nu? Eu vreau tot pentru că așa m-a făcut Dumnezeu, să fiu stăpân peste toate. Dar ca să ajung acolo e nevoie să fiu credincios peste ce am primit, adică să am grijă de apartamentul în care stau – să nu-i sparg țevile, că tot nu e al meu… – și Dumnezeu mă „va pune El peste multe“! Așadar, dacă voi fi mai credincioasă față de ce am: ochii mei, care nu-s culoarea preferată, bărbatul meu, care nu-i cel mai frumos din cartier, covorașul meu, pantofii mei, tot ce am acum, la întâlnirea cu Dumnezeu o să aud și eu: „Bine, slugă bună și credincioasă. Ai fost credincioasă peste puține, peste multe te voi pune!“. Adevărat, că nu-mi spune data întâlnirii, dar eu știu că El este Dumnezeu și că El nu mine! El Își ține întotdeauna făgăduințele! Vă spun din toată inima, ca la Judecata de apoi, nu L-am prins pe Dumnezeu cu minciuna niciodată! L-am prins că nu Se ține de cuvânt doar în sensul că zice ceva de rău și pe urmă o întoarce în bine. Cum a făcut cu femeia cananeeancă atunci când i-a spus că n-a venit să dea „pâinea la câini“, dar a sfârșit prin a-i vindeca fiica și a o lăuda în fața ucenicilor pentru credința ei!

Ei, dar țâșnește întrebarea: „Și eu ce fac, Doamne, până îmi dai Tu mult? Eu acum am puțin – pensia asta, minimum pe economie, care-mi ajunge zece zile pe lună… Eu ce să fac? Că, uite, sunt credincioasă! Ce să fac eu acum?“. „Acum, zice Domnul, intră în bucuria Stăpânului tău!“ Așadar, în clipa în care eu Îi arăt lui Dumnezeu ce-am făcut și-I dau înapoi ale Lui, mulțumindu-I, pot intra în bucuria Lui. Că ce-I trebuie lui Dumnezeu de la noi decât „Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc, că m-ai ajutat. Uite, am luat 10, uite am luat covorul, uite am făcut asta, uite am luat o pâine. Îți mulțumesc, că fără Tine nu puteam să fac asta.“ Ei, așa, mâine voi avea, sigur, mai multă pâine, sigur voi avea… Mai mult de 10 nu se poate, dar voi avea mai mulți de 10. Și acum, în momentul în care eu mă prezint la Dumnezeu mulțumind pentru cele ale zilei care a trecut, intru în bucuria Lui. Aici fiecare își stabilește cât de des intră. Sunt oameni care intră în această bucurie, de-abia la ultima spovedanie, sau prima. Sunt foarte mulți oameni în țara aceasta a noastră, ortodoxă și binecuvântată de Dumnezeu, care se spovedesc – „Doamne, Îți mulțumesc și așa cum sunt acum, pe patul morții.“. Da? De fiecare dată, Taina Spovedaniei e o intrare în bucuria Domnului. Atunci zice El: „Bine, slugă bună! Ai fost credincioasă peste puține, peste multe te voi pune!“. Adică ce zice? Cum am fost credincios dacă am mințit, am ascuns, am făcut cele spovedite? „Da, zice Domnul: ai mințit, ai furat, ai curvit, ai făcut așa, dar uite că ai venit să te lepezi de ele. Ai fost credincios, ai crezut în Jertfa Mea, ai avut încredere în făgăduința Mea, ai fost credincios tu – omule care vii la Mine – Mie, ai crezut în Mine că Eu sunt Dumnezeu blând, că Eu sunt Dumnezeu Care spală, că Eu sunt Părinte Care iubește. Și pentru această puțină credință, intră acum în bucuria Stăpânului tău și te voi pune peste multe atunci când va fi rânduit“.

Taina pocăinței este prima ușă prin care intrăm în bucurie, este primul lucru pe care avem să I-l dăm lui Dumnezeu. Așadar, El ne-a dat un talant și noi îi ducem surplusul. Toți talanții pe care ni i-a dat, toate talentele pe care ni le-a dat, au rodit, nu le-am îngropat. Nu? Și am făcut cu ele liste întregi de păcate. Avem la păcate cu talentele astea! Multe, multe de tot. Și iată că Dumnezeu Se bucură când I le ducem! Nu? De ce? Pentru că Dumnezeu S-a făcut om ca să ridice păcatul lumii. Nu? Asta spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatele lumii!“. Și oamenii se încăpățânează să și le țină în buzunar, să și le țină în trupul lor, în pieptul lor, în picioarele lor, în mintea lor. A noastră.

Repet: primul lucru pe care îl dăm Domnului la socoteala talanților, prima rodire a noastră e rodirea de păcat. Dacă facem o listă cu ce am făcut bun și cu ce am făcut rău, dumneavoastră precis o să găsiți mai multe bune decât rele. Eu, și când trăiesc în rugăciune, tot mai lungă e aia rea decât aia bună. Tot cu astea mă duc la Dumnezeu. Și El îmi zice de fiecare dată: „Bine slugă bună, intră în Bucuria Stăpânului Tău!“... Vedeți? Eu nu vă mint, cu adevărat sunt plină de păcate, dar tot așa de adevărat este că trăiesc în bucuria Lui! Dacă eu sunt bucuroasă, credeți că e de la vreo boală care se numește boala bucuriei? Eu nu cred! Așadar, dacă e așa cu mine, cum să nu fie la fel cu tot omul care merge la Domnul? Numai să mergem și să spunem Lui toate cu durerea pe care o avem în inimă și cu nădejde în mila Lui!

Așa! Aceasta ar fi prima ușă a Bucuriei: Taina pocăinței, taină care, la început, nici nu știm ce este. Simțim că lucrează, simțim că este ceva care ne duce în Rai, ceva fără de care nu putem să ne sfințim, dar nu știu ce este ea. Dar, știm ce fac cei care au pocăință. Aceia folosesc conștiința ca să vadă ce e rău și ce e bine, ce e păcat și ce nu e păcat, și se leapădă de păcat dorind bucuria Domnului. Apoi, după ce o vreme se antrenează așa, întrebând conștiința ce e păcat și ce nu, învață o taină mare: taina pocăinței neîncetate, învață să se spovedească pe sine permanent lui Dumnezeu, învață să trăiască în Fața lui Dumnezeu! Eu cunosc oameni care sunt foarte preocupați să se pregătească pentru Taina Spovedaniei și care-mi spun că se chinuie mult cu această pregătire. Și mă întreb: „Ce-or fi făcând, bre, de se pregătesc așa greu? N-aud suspine, nu văd lacrimi, ce-or fi făcând? Care o fi chinul?“. Și ce credeți că fac? Încep „lista“ și scriu acolo, de exemplu: „Am mințit.“ Apoi, vine gândul îngrozit și zice: „Da, cum să-i spun părintelui că am mințit?“ Atunci spune: „Părinte, pentru că mama mă bate și nu mă lasă să mă duc la discotecă, și am un tată care bea și bunica mea dinspre mama a furat o găină când era mică, eu am mințit ieri!“ Și în felul acesta, pomenirea fiecărui păcat devine un adevărat chin și o întreagă aventură psihologică… Mai apare și nevoia, tot psihologică, de a fi consolați și asigurați că nu suntem chiar așa de răi și că nu e vina noastră… Greu tare! Și totul pe temei canonic! Știți că în canoane ni se spune că trebuie să se țină cont și de circumstanțele în care s-a săvârșit păcatul. Știți, nu? Și-atunci, noi dăm circumstanțele toate: de la rude, de la prieteni, de la vrăjmași… Și, sigur că trebuie să pregătești mult (mă tem că ar trebui chiar să faci facultatea de psihologie!) ca să vezi și să arăți de ce ai ajuns să faci păcatul acela. Încet, încet, însă, învățăm că păcat e numai ce-am făcut eu și că sunt responsabil numai de partea mea, restul am poruncă să iert înainte de a mă duce la Spovedanie! Și când am făcut asta, intrarea în bucurie se face imediat. Altfel, să știți că Ochiul lui Dumnezeu nu doarme și plecăm acasă cu tristețe. Dacă după Spovedanie nu sari în sus de bucurie, înseamnă că în loc să-I dai păcatele tale lui Dumnezeu, i-ai spovedit doar pe cei din jurul tău! Și să știți că ei sunt toți dezlegați. Părintele, săracul, dezleagă acolo și tot satul e iertat, numai tu nu ești. Da, toată clasa e iertată, numai tu ai rămas legat. De ce? Pentru că te-ai legat singurel.