Din vremea călcării de poruncă a strămoşilor noştri, în ciuda slăbirii puterilor noastre duhovniceşti şi morale, obişnuim să avem o parere foarte înaltă despre noi înşine. Deşi experienţa de zi cu zi ne arată foarte luminat neadevărul acestei păreri, noi, înşelându-ne pe noi înşine într-un chip de neînţeles, nu încetăm să credem că suntem ceva şi încă ceva de seamă. Totuşi această boală duhovnicească a noastră, care foarte cu anevoie se descoperă şi este recunoscută, este mai potrivnică lui Dumnezeu decât orice altceva din noi, fiind prima fiică a iubirii noastre de sine şi izvorul, rădăcina şi pricina tuturor patimilor, căderilor şi josniciilor noastre. Ea închide acea poartă a minţii sau a duhului nostru, prin care intră harul dumnezeiesc, neîngăduind acestui har să intre şi să se sălăşluiască în om. Şi atunci el se retrage de la noi. Căci cum poate veni harul să lumineze sau să ajute pe acel om care crede despre sine că este ceva mare, că ştie totul singur şi nu are nevoie de nici un ajutor de nicăieri? Domnul să ne izbăvească de o asemenea patimă şi boală luciferică! Pe cei care au această patimă a parerii de sine Dumnezeu îi mustră cu asprime prin proorocul, spunând: ,,Vai celor înţelepţi întru sine şi înaintea lor pricepuţi” (Is. 5, 21). De aceea şi apostolul ne spune: ,,Nu fiţi înţelepţi întru voi înşivă” (Rom. 12, 16).

(Războiul nevăzut, ediţia Sfântului Teofan Zăvorâtul, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2013, pp.23-24)