Cel credincios trebuie sa iasă din scăldătoarea botezului plin de râvnă doar pentru a plăcea lui Dumnezeu, fiind gata să jertfească totul în acest scop. Această văpaie a râvnei după Dumnezeu, cu dragoste şi cu lepădare de sine, alcătuieşte o trăsătură atât de indispensabilă a vieţii creştine, încât omul în care ea se află, acela trăieşte, iar omul în care nu se află, acela fie că a murit, fie că a amorţit şi doarme.

Aceasta este sămânţa vieţii şi, totodată, putere de viaţă. Ea este rodul îmbinării harului cu libertatea. Omul se lasă pe de-a-ntregul călăuzit de Dumnezeu; harul, venind, îl ia în grija sa, îl umple, unindu-se cu el, şi din această comoară ascunsă iese omul înnoirii, râvnitor de fapte bune (Tit 2,14), ales să fie sfânt şi neprihănit înaintea lui Dumnezeu întru dragoste (Efes. 1,4). Când se botează adulţi, ei sunt într-adevăr aşa îndată după botez, pentru că ei prezintă imediat, din partea lor, acele dispoziţii ale inimii care sunt neapărat trebuincioase pentru unirea cu harul. Iar în privinţa celor ce se botează prunci, dumnezeiasca iconomie a mântuirii noastre a binevoit să statornicească o asemenea rânduială, încât tot ce, în privinţa punerii începutului vieţii creştine în noi, ţine de harul lui Dumnezeu să se dea îndată, şi înnoirea se săvârşeşte prin har, iar ceea ce ţine de libertatea noastră se amână până la vârsta primei spovedanii, când omul se încredinţează harului în mod conştient şi de bunăvoie şi atunci înnoirea, care înainte s-a săvârşit cumva independent de el, numai prin har, este împropriată persoanei lui şi începe să fie săvârşită de har şi libertate împreună.

Atunci se şi arată râvnitor, tare prin harul lui Dumnezeu, numai şi numai pentru a plăcea creştineşte lui Dumnezeu, cu deplină lepădare de sine. Toţi ştiu că până în acest moment, atât de hotărâtor în viaţă, aproape totul depinde de părinţi şi naşi, iar după aceea atât de ei, cât şi de libertatea noastră, iar în continuare şi de feluritele relaţii de viaţă în care îl plasează pe fiecare concursul împrejurărilor, al cărui noimă mintea omenească nu îl poate pătrunde în întregime.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Știința rugăciunii, Editura Sophia, p. 87-88)