Prunci, copii, tineri, oameni în toată firea, bătrâni. Cam asta ar fi cel puțin împărțirea teoretică a vieții noastre pe pământ. Bineînțeles că se pot pune o mulțime de categorii și subcategorii în așa fel încât să fie făcută clasificarea după vârste pe ani, vârste biologice, vârste emoționale sau de alt fel. Toate acestea însă nu schimbă unele lucruri de bază.

Ne naștem fără să ni se ceară părerea, din părinți pe care nu i-am ales și într-un mediu cu care e posibil să fim de acord sau nu după ce ajungem la maturitate. Unii aleg să plece din lume când vor ei, punându-și singuri capăt zilelor, deși acesta este un lucru condamnat de Biserică, fiind considerată o dezertare. Alții sunt uciși înainte de a apuca să deschidă ochii.

Dar, presupunând că analizăm cursul unei vieți normale – în măsura în care mai putem vorbi de normalitate – omul evoluează și trece prin toate treptele acestea numite vârste. Când anume ne putem considera bătrâni? Unii socotesc că este pasul dinaintea morții și de aceea refuză să-și însușească această etichetă chiar dacă au trecut de multă vreme de vârstele la care se puteau duce pe picioare fără ajutor. Alții, uneori din snobism, sau din dorința de a epata sau poate din alte pricini se declară sau îi declară pe alții bătrâni încă de la vârste la care încă nu s-a uscat bine cașul de la gură – cum zice poporul român – „vai dragă, ce bătrână ești, ai trecut de 20...“ sau altele asemenea. Catalogarea unui om într-o anumită vârstă nu are neapărat o semnificație serioasă doar că astfel de etichete, puse și acceptate, fac să fim foarte ușor duși de căpăstru de către societate în orice direcție. Devenim influențabili pentru că încercăm să fim ceea ce nu suntem și să părem ceea ce nici n-am visat că vom fi.

Mi s-a reproșat în diverse ocazii că ceea ce fac „nu este călugărește“. O fi sau n-o fi, nu cred că asta are importanță. Eu știu că este călugăr acela care dobândește inimă curată, așa cum spune Patericul. Ce rost ar avea să încerc să mă încadrez în norme artificial create pentru a mângâia orgolii? Îmi spunea cineva de ce, cu oarecare excepții, nu face metanie atunci când întâlnește un preot sau un călugăr. Nu din lipsă de respect ci pentru că de multe ori preoții nu iau în serios binecuvântarea dată, pentru că o dau pe fugă și fără băgare de seamă, pentru că unii adesea consideră că este un gest de smerenie să refuze să binecuvinteze, alții socotesc că este un gest de superioritate și multe altele asemenea. Îl face pe acel om, lipsa metaniei mai puțin creștin? Nu. Dumnezeu caută la inima omului. Știe și motivațiile pentru lucruri pe care noi, uneori văzându-le, le judecăm aspru. Poate cu timpul va pricepe mai multe despre aceasta și va face altfel. Dar de ce ar face acum un lucru pe care i-l impune societatea și pe care nu simte că ar trebui să-l facă?

Altcineva îmi spunea despre faptul că i s-a imputat că vine în fața sfântului altar fără să aibă o anumită sumă de bani pentru o donație. Dar când ne-a cerut vreodată Dumnezeu bani? Că dacă în bani ar sta mântuirea lista din Forbes ar fi cu cei care ar fi primi candidați la împărăția cerurilor. A cerut mult mai mult, și tocmai că mulți se tem de ceea ce ar trebui să facă așa că ar prefera mai degrabă să fie vorba doar de bani. Ne cere inima. Dacă odată cu asta cineva vrea să facă donații la biserici și mănăstiri, la azile de bătrâni și la orfelinate, la spitale și la cantine publice, să ia aminte ca ceea ce face să facă din toată inima și lucrul va fi bun. Cuvintele „nu de vreo nevoie sau silă“ deși le găsim scrise în slujba călugăriei se aplică aidoma pentru orice om care se consideră creștin. Nu din cauză că ne împinge societatea, ci pentru că așa vrem să facem și pentru că vrem să ajutăm, nu să culegem laude și tinichele.

Întâlnim prea adesea infantilismul teologic care se datorează lipsei de alimentație adecvată vârstei. Teolog este cel care se roagă neîncetat spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Cum ar putea cineva care nici măcar nu se obosește să zică un „Tatăl nostru“ să dea sfaturi de organizare a Bisericii? Sau a micii biserici care este familia? Și totuși prea adesea vedem pleșcari care se aruncă să interpreteze tot ce li se pare că s-a întâmplat sau urmează să se întâmple doar ca să mai câștige câteva puncte de audiență sau să mai prindă câteva procente în jocurile politice.

Dacă e lucru de mirare pentru un copil să aibă înțelepciune bătrânească, e lucru de tot râsul pentru un om în toată firea sau chiar puțin trecut să-și dea lipsa de înțelegere în vileag prin tot soiul de afirmații publice fără cap și fără coadă. „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam
ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale
copilului“ spune sfântul Pavel Apostolul în prima epistolă către corinteni. Lipsa de maturitate după vârsta la care ar fi trebuit să apară maturitatea este cel mai clar semn de îmbătrânire. I se mai spune în popor că „a dat în mintea copiilor“, arătând astfel că nu ai cu cine te înțelege. La unii apare din diverse boli care afectează gândirea coerentă, la cei mai mulți însă se instalează din lene. Lenea de a căuta, de a ne ruga, lenea de a deveni ceea ce putem fi. Pentru că suntem ceea ce putem fi.

Așadar, să ne trăim pe rând toate vârstele, indiferent la care pas considerăm că am ajuns. Să punem început bun, și să nu ne lenevim nici de la mâncarea cea duhovnicească, nici de la băutura care vine de la Izvorul Vieții, știind că numai așa putem crește.