Când, după ce s-a vânturat în vârtejul gândurilor, sufletul intră în sfârşit înlăuntrul său, el va descoperi aici o mare neorânduială: simţământul lăuntric se toceşte, dorinţa de a se preocupa cu lucruri duhovniceşti dispare, hotărârea de a-şi dezrădăcina din inimă duhul lumii şi de a trăi în duhul Evangheliei slăbeşte şi ea, dacă nu cumva chiar dispare – adică în suflet se petrece exact ceea ce spune Mântuitorul despre sămânţa sădită în drum. Pe calea imaginaţiei, diavolul pătrunde în suflet şi fură cuvântul din inimă, pentru ca sufletul, crezând să nu se mântuiască. Vedeţi cum după o reverie, după ce a dat frâu liber iluziilor, sufletul parcă rămâne jefuit? Dar nu numai atât: satana nu doar jefuieşte sufletul cu această ocazie, ci îl umple de toată necurăţia.

S-a observat că, după multă împrăştiere, sufletul descoperă în sine sau slavă deşartă, sau antipatie faţă de vreo persoană, sau pizmă, sau vreo altă înclinaţie păcătoasă, şi sufletul este nedumerit de unde au apărut în el toate aceste lucruri, cine a semănat toată această pleavă a păcatului, în timp ce el se străduise cu osârdie să semene numai frâul faptelor bune? Aceasta a făcut vrăjmaşul omenirii, când prin amorţire a adormit privegherea sufletului; duşmanul care a semănat-o este diavolul (Mt. 13, 39). Împreună cu alte lucruri, în suflet intră satana, îl ademeneşte spre diferite imagini iluzorii şi astfel, seamănă în inimă păcatul.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, pp. 266-267)