Ieri, într-un trist cortegiu funerar, directorul Vasile Munteanu a parcurs un ultim drum printre clădirile monument pe care atât de mult le-a preţuit şi valorizat. A stat să se odihnească pentru cea de pe urmă dată în casa lui Cuza de pe Lăpuşneanu, s-a dus apoi să zăbovească în rugăciune, pentru puţină vreme, în Biserica Banu, pentru ca în sfârşit să ia drumul Copoului, să mai privească o dată toate zidirile lui, îndreptându-se spre Mănăstirea „Sf. Atanasie şi Chiril“, acolo unde soarele blând şi necuprinsul verde al podgoriilor îi vor ocroti pe vecie odihna, aşa cum i-a fost dorinţa.

Iaşul istoric, Iaşul cultural, Iaşul etnografic au pierdut un bun şi devotat prieten. Profesional, a fost omul faptelor. Multe dintre monumentele istorice ale oraşului şi-au recăpătat strălucirea de odinioară prin grija sa. Nu-i plăcea să promită şi să nu ducă la bun sfârşit ce a început - asta spun toţi cei care l-au cunoscut şi cu care a lucrat. Era modest şi echilibrat, vorbea cu pasiune despre monument, despre pericolul în care se află, cu curajul celor care nu au avut niciodată nimic de împărţit cu nimeni. A rezistat multor schimbări politice tocmai prin aceea că era neimplicat, că nu-l interesa nimic în afară de munca sa.

Ca jurnalist, l-am abordat în mai multe rânduri. L-am apreciat pentru verticalitatea sa, în calitate de manager de instituţie. Dar mai ales pentru onestitate, pentru felul sănătos de a gândi, pentru temeinicia argumentelor. Era un vorbitor iscusit şi un pasionat al domeniilor în care se formase. Cunoştea zestrea istorică a Iaşilor mai bine ca oricine. Îi ştia suferinţele şi se zbătea pentru tămăduirea lor. Ultima dată am discutat cu dumnealui despre bisericile de lemn ale Iaşilor. Mi-a spus atunci că „aceste bisericuţe, alături de fotografiile vechi şi de crucile din cimitir, fac ca satul (românesc - n.r.) să nu rămână suspendat în istorie, ci să-şi găsească rădăcini şi continuitate până în ziua de astăzi“. O definiţie care trădează, dincolo de competenţa profesională, sensibilitatea deosebită a celui care a bătut satul moldovenesc la picior, descoperindu-i tainele şi comorile.

Era una dintre vocile puternice ale Iaşului, iar în privinţa monumentelor manifesta îndrăzneala şi forţa celor care-şi preţuiesc meseria. La ediţia din 2011 a Simpozionului „Monumentul - tradiţie şi viitor“, desfăşurat la Iaşi, a atras atenţia asupra faptului că anumite monumente emblematice nu se mai văd, din cauza schelelor, de zeci de ani. „Istoria nu se învaţă doar în manuale şi în sălile de clasă, istoria se învaţă şi pe stradă. Moştenirea strămoşilor noştri poate fi văzută zi de zi. Şi atunci nu am avea un asemenea deficit de educaţie. De ce nu-s gata de atâta timp? Vom spune că nu sunt bani. Şi ştim cu toţii că nu doar banii reprezintă principala problemă. Aş putea să spun că nici măcar nu este în firea noastră, a românilor, să nu terminăm ceea ce începem, dar este un nărav al câtorva domenii de la noi. Şi n-aş vrea ca monumentele să facă parte din familia autostrăzilor“, spunea atunci Vasile Munteanu.

Un etnograf care a reactualizat modelul de cercetare al lui Dimitrie Gusti

Ca formaţie, a fost istoric. A lucrat apoi ani buni, în calitate de etnograf, la Muzeul Etnografic al Moldovei, instituţie pe care mai apoi a condus-o în calitate de director. Personalitatea sa complexă, pasiunea deosebită pentru cercetarea istorică, dar şi aplecarea către trecutul satului românesc i-au permis să facă o excelentă muncă de etnograf. Cercetările sale de teren rămân bunuri preţioase ale etnografiei ieşene, la fel cum rămân şi lucrurile pe care a reuşit să le realizeze ca director al Muzeului Etnografic: colective valoroase şi bine închegate, obiective muzeistice (Muzeul Viei şi Vinului de la Hârlău), apariţia Anuarului Muzeului Etnografic (în 2001), organizarea Târgului meşterilor populari ce se desfăşoară anual la Iaşi.

„Regret din tot sufletul pierderea unui valoros etnograf al Iaşului şi al ţării care a fost Vasile Munteanu. L-am apreciat ca om de cultură. A fost un coleg cu o ţinută morală şi o competenţă profesională deosebite. A avut un comportament exemplar faţă de vechea generaţie care a pus bazele Muzeului Etnografic al Moldovei, căutând întotdeauna să aibă un dialog cu noi, să se informeze despre trecutul muzeului şi despre constituirea patrimoniului muzeului, lucruri care-l interesau şi pe care le-a pus şi el în aplicare în cercetările pe care le-a efectuat pe teren. Tot el a organizat şi cercetarea ştiinţifică pe teren, în echipe, amintind de şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti“, ne-a spus reputatul etnograf Emilia Pavel, cea care a făcut activitate de pionierat, punând bazele colecţiilor de port popular, scoarţe, ţesături şi măşti populare din cadrul Muzeului Etnografic în anii â60.

„Rămas-bun, Bazil!“

Împietriţi de durere, familie, prieteni, apropiaţi, colegi, oameni de cultură, profesori universitari, meşteri populari şi simpli ieşeni s-au aflat ieri la căpătâiul lui Vasile Munteanu, pentru a-şi lua rămas-bun. Slujba înmormântării a avut loc la Biserica Banu şi a fost oficiată de un sobor de 11 preoţi şi diaconi. La finalul slujbei, părintele Constantin Sturzu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor, a transmis familiei un mesaj de binecuvântare şi de mângâiere din partea Înalt Presfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Apoi, în calitate de prieten, părintele Sturzu a creionat personalitatea celui care a fost Vasile Munteanu: „A fost un caracter puternic. A avut tăria pietrei. Vasile Munteanu a fost o piatră pe care s-a putut zidi, pe care te puteai baza. Dar şi o piatră care putea să zdrobească anumite lucruri: făţărnicia, viclenia, dorinţa unora de a se îmbogăţi, intrând cu buldozerul în anumite monumente sau situri. A fost, din punctul acesta de vedere, necruţător, pentru că a înţeles că Iaşul are nevoie de monumente, are nevoie de această istorie palpabilă, pe care o putem vedea fiecare dintre noi doar trecând prin oraş“.

Prof. univ. dr. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, a evocat apoi momente şi amintiri legate de Bazil (aşa îi spuneau toţi cunoscuţii), cel cu care a legat o prietenie trainică încă din copilărie: „Îi plăcea foarte mult să asculte, dar îi plăcea foarte mult să şi povestească. Cred că din perioada copilăriei pe amândoi ne-au legat două lucruri: iubirea faţă de carte şi iubirea faţă de prieteni, de oameni. Vasile a iubit deopotrivă viaţa şi cartea. Era omul provocărilor, omul care-ţi punea întrebările dificile uneori într-un mod frust, direct, elementar. A fost un om-instituţie, care niciodată nu spunea nu unei rugăminţi, unei solicitări. De fiecare dată găsea o soluţie. Este o onoare şi o obligaţie pentru colegii lui să continue ceea ce el a început“.

„Noi nu putem vorbi despre tine altfel decât cu căldură şi cu respect. O să ne lipsească glasul tău inconfundabil, râsul tău, generozitatea, echilibrul şi înţelepciunea ta. Ai lăsat un gol atât de mare, încât nimic din ceea ce va fi nu va mai fi la fel...“, i-a spus apoi, pentru cea din urmă oară, colegului şi prietenului Bazil, Lăcrămioara Stratulat, directorul Complexului Muzeal „Moldova“.

„A fost un om întreg, cu toate ale sale“

Fostul director al Direcţiei de Cultură Iaşi a trecut la cele veşnice în noaptea de vineri spre sâmbătă, la doar 46 de ani. Originar din Onicenii Sucevei, Vasile Munteanu a absolvit Facultatea de Istorie din Iaşi, în 1996. A fost, aşa cum aprecia istoricul Ioan Agrigoroaie, cel care i-a fost profesor la Facultatea de Istorie, un student strălucit, cu „o maturitate de gândire care izvora nu numai dintr-o anumită experienţă de viaţă, ci mai ales din puterea sa de discernământ“.

A urcat apoi treaptă cu treaptă în carieră, devenind o autoritate în etnografie, cu ample cercetări de teren, valorificate în studii şi articole de specialitate.

Timp de nouă ani a fost muzeograf la Muzeul Etnografic al Moldovei, dintre care cinci ani i-a petrecut în fruntea acestui muzeu. Ultimii aproape şapte ani din viaţă şi i-a dedicat funcţiei de director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi, încercând să salveze ce ne-a mai rămas din istoria văzută. „A fost un om întreg, cu toate ale sale. L-am preţuit pentru valoarea sa umană, pentru modestia şi generozitatea sa, pentru tactul şi civismul său. O personalitate care ne va lipsi în toate cele ce urmează“, a apreciat prof. univ. dr. Ioan Agrigoroaie.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!