Mi-a dăruit Dumnezeu un vecin rămas cu siguranță de pe vremea poveștilor: un bătrân voinic la trup și isteț la minte; toată viața a meșterit lemnul, ce se supunea în mâinile lui blagoslovite de har, ca în cele ale lui Strâmbă-Lemne.
Descălecase aici - așa îi plăcea mereu să spună – de prin părțile Dornelor, Borgovan Dumitru, pe numele lui.
Ne salutăm cu respect și simpatie în fiecare zi:
- Bună dimineața, moș Mitrule! Sănătos?
- Mulțam de întrebare, părinte, săru“mâna. Aproape sănătos. Cu somnul e mai greu la vârsta mea. Și gândurile….. Mă tot întreb ce se întâmplă cu lumea asta, parcă au înebunit cu toții: necazuri, nervi, nemulțumiri, criză….
- Vreme și vremuri….
- Știți, mi-am amintit astă noapte, de povestea regelui mort în mijlocul grămezilor de aur. Apoi continuă încet, ca pentru sine: Dar cine mai crede azi în povești?
- Știi că-mi place să te ascult. Spune te rog….
- Dorința regelui pentru aur, mult aur… O vrajă fatală îl urma pretutindeni și prefăcea în aur tot ce se atingea de el. În mâna lui piatra, noroiul, floarea, tot….tot se prefăcea în aur strălucitor. Încântat ca un copil trei zile a petrecut regele schimbând în aur tot ce întâlnea în cale, uitând de bucurie să și mănânce. În cele din urmă osteneala și foamea l-au ajuns…. Slujitorii aleargă, mesele se întind, bucate rare și băuturi scumpe se revarsă înaintea regelui. Dar, vai! Tot ce atinge, totul se preface în aur. Nici o bucată de pâine n-o poate duce la gură. Ce chinuri înspăimântătoare a suferit săracul-bogat, până ce a murit de foame ca un mișel, pe o grămadă de aur!...
- Cunosc povestea. Mintea iscusită a poporului grec a plasmuit-o ca un simbol. Și cât e de adevărat!
- Și cine o fi regele din povestea grecilor?
- Oricine poate fi, moșule. Un înțelept din Ardeal, Lucian Blaga, a scris că în fiecare din noi stă ascuns un rege, un papă…adică un subiect care se crede centrul lumii!
- Frumos zice Blaga ăsta al sfinției tale. Eu cred că omul, omul lacom, el este regele nesuferit. Aici, în lăcomie, stă criza lumii. Lăcomia strică omenia și ….economia. Eu așa gândesc: omul e regele lumii doritor de aur. În visele și dorințele lui, totul se preschimbă în aur, în vise poleite cu aur. Și totuși… o foame sufletească îl mistuie, o sete arzătoare îl chinuie. Lăcomia însăși s-a scârbit de aur. Nu mai vrea aur. O coajă de pâine adevărată, sățioasă, îi e suficientă. Dă toți bulgării de aur ai lumii pentru o pâine caldă, rotundă, reală. Pentru o pâine, omul revenit în sine, va da întreg mormanul de aur, mormintele de vise aurite, din băncile poleite ale lumi!... De asta se zbate azi în agonie, lumea: din cauza egoismului lacom. Mi-ai spus sfinția ta de părintele Cleopa că, întrebat fiind când va fi sfârșitul lumii, a spus: „Atunci când nu vor mai fi cărări între oameni“… Și de ce părinte, în rugăciunea de dezlegare, printre multe altele, e considerat păcat și „a mânca pe ascuns“?
- Păi, moș Mitrule, „ a mânca pe ascuns“, înseamnă a mânca biologic precum șobolanii, a mânca în sens teologic, creștinește, înseamnă a mânca în comuniune, a oferi și celuilalt cu bucurie…
- Vedeți? de asta cred eu – atât mă duce pe mine capul- că, atunci când un om are o pâine, o singură pâine și o va împărți cu celălalt, atunci se va sfârși criza. Eu așa cred… Și plecă, trăgând încet, încet, piciorul drept ce purta în el amintirea schijelor din războiul din “44 spre ocol, să-l deschidă și să dea binețe orătăniilor…
…Acum mă înțelegeți? De asta îmi place să-l ascult și mi-e simpatic moș Mitru. V-am spus doar că a rămas de pe vremea poveștilor. Dar, vorba lui, cine mai crede azi în povești?