Odată, când ne aflam la Noul Schit, un fate a avut un gând de îndoială: „Ne rugăm, priveghem... Toate acestea sunt bune, dar oare în felul acesta îi ajutăm și pe alții sau numai pe noi înșine? Iar atunci când  a vrut să  mărturisească acest gând Starețului, acesta i-a luat-o înainte și, plin de emoție, i-a spus:

- Fiul meu, în această noapte Dumnezeu mi-a arătat următoarea priveliște înfricoșată. În timp ce mă rugam, deodată mi s-a părut că mă aflam într-o trapeză foarte mare. Acolo, în acea încăpere, aștepta la rând o nenumărată mulțime de oameni, iar eu le împărțeam hrană. Acolo vă aflați și voi lângă mine. Pe o masă se aflau niște prescuri mari pe care le-ați tăiat bucăți și mi le-ați adus. Atunci am început să împart acele bucăți mulțimii care trecea pe lângă mine pe două rânduri. Și cu toții plecau bucuroși după ce primeau acea binecuvântare. Am văzut acolo pe mulți cunoscuți de-ai mei, pe care îi aveam scriși în pomelnicul cu vii și morți.

- Gheronda, pentru mine a fost aceasta. Mi-ai dezlegat nedumerirea. Acum am înțeles cât de mult este ajutată lumea prin pomenirea numelor la proscomidie și prin rugăciune.

(Monahul  Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie - Dascălul rugăciunii minții, Editura Evanghelismos 2005, p. 130)