Întreita cufundare

Epicleza baptismală este invocarea acţiunii de viaţă dătătoare a Duhului Sfânt ca energiile Sale să transforme afundarea în apă, cufundarea catehumenului omului vechi în evenimentul  învierii. Prin prezenţa ei prisositoare şi haotică, apa vorbeşte omului – lui Noe şi Iona – de înec şi de asfixiere, de afundare şi de moarte, de potop şi de înghiţire în adânc. Însă simultan ea este pentru el sursă de fertilitate şi de viaţă, precum Nilul şi Iordanul, condiţie de posibilitate a igienii şi potolire a setei. Apa care izvorăşte în chip minunat din stâncă în deşert prefigurează şi întruchipează apa care va curge în abundenţă în zilele lui Mesia, simbol al unei efuziuni de viaţă nouă şi al unei nesecate rodnicii spirituale. Iar oficierea botezului semnifică şi presupune că zilele lui Mesia au sosit deoarece Hristos a înviat. Cufundarea semnifică bucuria de a respira din nou respirând Duhul. Apa asimilează puterea de înviere a Duhului. Apa se reînchide peste catehumen ca un mormânt, însă Duhul transformă mormântul în matrice. În ierarhia sa bisericească Pseudo-Dionisie numeşte admirabil cristelniţa  „matricea a toată descendenţa”. Din muritoare cum era, apa devine de viaţă dătătoare şi maternă. Botezatul iese din apa cristelniţei şi aceasta din urmă devine un mormânt gol, asemenea mormântului lui Iosif  pe care femeile mironosiţe l-au găsit gol în dimineaţa Paştelui. Un botezat deplin conştient de botezul lui trebuie să considere că adevărata lui moarte este în urma lui pentru că ea a luat sfârşit odată cu botezul lui şi pentru că nu mai trebuie să se teamă de moartea biologică, cea a individului supus necesităţii fireşti. În timpul primelor veacuri ale istoriei Bisericii erau numiţi creştini cei cărora nu le este teamă de moarte.

Cuvântul botez vine de la verbul grec  „baptein” care înseamnă a se scufunda, a cufunda. De la acest verb „baptein” derivă un alt verb, „baptizein” care şi el, semnifică a scufunda, a cufunda sau a acoperi cu apă şi, în limbaj creştin, a boteza prin afundare. Întreita cufundare se realizează printr-o afundare completă a botezatului în mormântul undei baptismale, ca să fie astfel simbolizate îngroparea cu Hristos şi învierea celui care a primit botezul. Cufundarea totală ne vorbeşte de o aşezare în mormânt. În comentariul său la epistola către romani părintele Lagrange vorbeşte despre aceşti pelerini ruşi şi greci, aşadar ortodocşi, care în vremea în care părintele Lagrange trăia în Palestina, adică între 1890 şi 1935, se scăldau în Iordan în ziua Bobotezei, pe 6 ianuarie, înfăşuraţi în halate din pânză pe care le luau ca să le folosească drept giulgiu după moartea lor. De aceea, epistola care este citită în timpul botezului este capitolul 6, versetele 3-11 ale epistolei către romani, adică textul cel mai important din cele în care Sfântul Pavel a vorbit despre botezul creştin: „...toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezet. Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând acestea că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui, căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dunezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” A se afunda în apele botezului înseamnă a se afunda în moartea lui Hristos.

Această întreită cufundare a trupului celui botezat în apă este însoţită de epicleză, adică de chemarea Numelui celor trei Persoane divine ale sfintei Treimi. Întreita acţiune aminteşte în acelaşi timp de îngroparea lui Hristos timp de trei zile în mormântul lui Iosif din Arimateia şi cele trei Ipostasuri ale dumnezeieştii Treimi în numele Cărora are loc întreita cufundare. În explicarea dumnezeieştii Liturghii (cap. 4), Nicolae Cabasila scrie: „Ne oferim viaţa noastă în schimbul alteia. Ori a ne da viaţa înseamnă să murim. Domnul, făcându-ne părtaşi ai învierii Sale cere ca noi să aducem ceva pentru acest mare dar. Dar ce? Imitarea morţii Lui: şi aceasta dispărând de trei ori în apa baptismală ca într-un mormânt.” Botezul prin stropire nu este îngăduit decât la nevoie şi într-un mod excepţional, mai ales pentru bolnavi. Nu poate fi transformată în regulă imitarea îngropării lui Hristos. „Ca într-un mormânt, remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când ne afundăm capul în apă, omul cel vechi este îngropat şi scufundat în adânc, este ascuns în întregime dintr-o singură dată; apoi, atunci când ne ridicăm, se înalţă omul cel nou”. În tratatul său Adversus Praxean, Tertullian scrie: „După cum, cu adevărat, Mântuitorul nostru a fost trei zile şi trei nopţi în adâncul pământului, tot la fel cel botezat imită prin întreita cufundare această îngropare de trei zile şi botezul prin trei cufundări semnifică cele trei zile ale îngropării Domnului”. La fel afirmă şi Sfântul Vasile: „Sfânta şi marea taină a botezului este oficiată în trei cufundări şi într-un număr egal de epicleze, pentru ca simbolul morţii să fie întruchipat şi pentru ca cei botezaţi să aibă sufletul luminat prin transmiterea dumnezeieştii cunoaşteri”. Chiar şi în Occident modul obişnuit de a administra botezul a fost, până în secolul al XIV-lea, cufundarea, după cum dovedesc numeroasele cristelniţe păstrate peste tot, mai cu seamă în Italia. Cel de-al doisprezecelea canon al sinodului de la Noua-Cezaree îi înlătură de la preoţie pe cei care din motiv de sănătate, au primit botezul prin simpla stropire. Toma de Aquino consideră botezul prin cufundare „communior, laudabilior, tutior” (Summa teologică. IIIa 66, 7). Pentru el, cufundarea reprezintă într-un mod mai expresiv, îngroparea lui Hristos atât de obişnuit şi mai recomandabil ( Ibid. Art. 7, 2) este acest mod de a boteza. Primul care a afirmat validitatea unui botez administrat fără necesitate medicală prin stropire a fost teologul englez Alexander de Hales. Opinia lui Alexander de Hales a fost împărtăşită de discipolul său Bonaventura. Ritualurile milaneze (sau ambrozian) şi mozarab au rămas fidele cufundării. Aceasta a fost practicată în Spania până la mijlocul secolului al 18-lea. În ajunul Reformei, obiceiul englezesc nu admitea încă decât singura rubrică a cufundării. În 1614, ritualul papei Paul V prezenta încă botezul prin cufundare a unui copil ca pe o alternativă la stropirea devenită practică generală cu puţin înainte de Reforma secolului al 16-lea.

Apa nu numai spală, nu numai curăţeşte. Ea ucide de asemenea înecând, asfixiind şi cel care scapă de înec experiază o anumită înviere! Apa care dă viaţă este de asemenea apa asfixiantă a morţii. Nicolae Cabasila scrie: „Apa distruge o formă de viaţă însă descoperă alta; ea înghite omul cel vechi şi ridică omul cel nou” (Viaţa în Hristos. II, 9). Într-un articol apărut în 1952 în La Maison-Dieu şi intitulat: Simbolismul ritualurilor baptismale (Nr. 32, pg. 6), părintele Louis Bouyer a realizat o auto-critică romano-catolică absolut remarcabilă. Acesta scrie: ...”aproape că nu mai există absolut deloc simboluri în ritualurile noastre după cum le oficiem. Am înlocuit treptat simbolul printr-un fel de semn abstract al simbolului care este pentru acesta ceea ce este absorbţia unei pilule pentru o masă. Adevăratul simbol este mai grăitor decât toate cuvintele şi, de aceea, Domnul nostru a vrut să unească în iconomia mijloacelor de har simbolul cu cuvântul, într-un act viu care cuprinde omul în întregime, trup şi suflet şi-i descoperă într-o acţiune în care este antrenat, cu carnea, inima şi mintea lui, adevărul care în cuvinte ar rămâne o abstracţie, în timp ce ea este înţeleasă ca realitate într-un act concret. Dimpotrivă, noi am ajuns să încercăm zadarnic, printr-un val de cuvinte neputincioase, să dăm vreun înţeles unor gesturi sărăcăcioase, lipsite de orice viaţă reală. Anumita desicaţie, nimicire suferită de vechile ritualuri baptismale face ca să nu mai fie simboluri la drept vorbind, pentru că au retrogradat sub minimul sensibil în care puteau încă să mai emoţioneze imaginaţia vie... Ce legătură este oare între experienţa unui om care primeşte pe frunte câteva picături de apă şterse repede şi cea a unui om care a făcut o baie bună? Dacă doar am mai oficia botezurile cum se face în Răsărit, în care se pune copilul gol, în care se cufundă de trei ori până deasupra capului în apa unei căzi adevărate, poate că oamenii cei mai refractari la poezia primară ar înţelege în sfârşit ceva. Muncitorul care iese de la lucru murdar şi copleşit şi care va face un duş bun sau care se aruncă cu capul într-o piscină înainte de a petrece seara în familie sau cu prietenii ştie perfect ce vrea să însemne schimbarea radicală, să te simţi un alt om după ce te-ai afundat în apă. Dar ce poate regăsi în comun cu această experienţă pentru a o transpune spiritual când vede preotul cum abia atinge cu trei picături repede şterse fruntea copilului său?” (pg. 6-7) Este incontestabil că părăsirea cufundării pentru stropire a slăbit, a anemiat simbolismul propriu botezului creştin, că a provocat o ocultare a referinţei simbolice la moarte şi la învierea lui Hristos. Mai mult, se poate remarca că botezul prin stropire suprimă simbolismul dezgolirii. Din fericire, de la Vatican II şi în noul Catehism al Bisericii catolice, Occidentul creştin este pe cale să redescopere importanţa cufundării baptismale. Dorinţa ortodocşilor este ca botezul prin cufundare să devină din ce în ce mai frecvent în Occidentul creştin. În lumea ortodoxă s-a putut constata uneori tentaţia de a efectua un botez prin stropire. A fost cazul, de exemplu, în Rusia nordică, din cauza climei. În secolul al XII-lea, episcopul Ilie (1165-1186) avertiza locuitorii din Novgorod să nu se mulţumească să verse apă pe capul copilului în loc să-l cufunde în apa de botez. Acest avertisment se găseşte în 1274 (sinodul lui Vladimir) şi în secolele al 14-lea şi al 15-lea, în scrisorile către locuitorii din Novgorod şi din Pskov a mitropoliţilor Ciprian (1390-1405) şi Fotie (1408-1431). Însă această practică constituie un fenomen marginal.

(Părintele Andrei Borrely, parohul bisericii Sfântul Irineu din Marsilia, Franţa)