„Dreptatea creştină trebuie să urmărească sfinţenia”

În Antichitate, dreptatea era considerată fundamentul oricărei orânduiri sociale statornice. În creştinism, virtutea dreptăţii capătă un înţeles nou, în sensul că are ca nucleu iubirea morală a valorii şi a persoanei. Despre motivele pentru care oamenii trebuie să practice virtutea dreptăţii şi despre raportul dintre dreptatea divină şi cea omenească ne va vorbi, în interviul următor, părintele Vasile Ţoc, protoiereu al Protopopiatului Roznov.

Părinte protopop, cum se defineşte virtutea dreptăţii şi de ce trebuie oamenii să o practice?

Dreptatea creştină este virtutea prin care creştinul îşi împlineşte toate îndatoririle sale faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. A trăi după poruncile lui Dumnezeu înseamnă însă împlinirea datoriilor nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semeni. De aceea, dreptatea creştină cere să respectăm drepturile fiecăruia, să dăm fiecăruia ceea ce este al său, fără privire la folosul nostru şi să nu cerem nimic pentru noi din ceea ce ni se cuvine. Astfel, în viaţa comunitară şi în legăturile dintre oameni, dreptatea este păzitoarea drepturilor fiecăruia şi prin aceasta ea este temelia bunei rânduielii dintre oameni, aducându-le propăşire şi binecuvântare în toate pentru că fără dreptate socială nu este cu putinţă o aşezare temeinică a vieţuirii omeneşti. Este foarte important pentru creştinul de astăzi, pe de o parte individ al societăţii, pe de altă parte „mădular” al trupului lui Hristos care este Biserica, să perceapă virtutea dreptăţii în deplinătatea şi ansamblul ei, să înţeleagă faptul că prin „dreptate” nu concepem doar un principiu juridic abstract exterior spaţiului spiritual–moral, caracterisic cu precădere socialului. Trăgându-şi seva din însăşi relaţia cu Dumnezeu, dar şi din cea cu semenii, modelându-se prin iubire, dreptatea devine, dincolo de spectrul ei social, sens al existenţei umane, mijloc de mântuire, mod de dobândire a sfinţeniei şi de apropiere faţă de Hristos, pentru că, în definitiv, în calitate de sumă a virtuţilor, dreptatea îşi are sensul ultim în Dumnezeu: „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

În Vechiul Testament drepţii sunt lăudaţi. În Noul Testament dreptatea stă la baza desăvârşirii. Pentru acest motiv, dreptatea se găseşte sau este o condiţie a desăvârşirii (Matei 5, 6). Virtutea dreptăţii are înţeles extins în Noul Testament. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că prin noţiunea de dreptate înţelegem totalitatea virtuţilor. Mântuitorul îndeamnă ca dreptatea Sfinţilor Apostoli şi a tuturor creştinilor să o depăşească pe cea a fariseilor, pentru ca viaţa lor să fie mai virtuoasă. În Vechiul Testament, dreptatea era o stare socială, stabilită prin norme juridice, dar în egală masură era şi o stare psihologică, era o stare de spirit a fiecărui om în parte, care consta în fidelitatea şi identitatea menţinerii legământului şi în respectarea promisiunilor şi angajamentului pe care Israel l-a primit. Dumnezeu niciodată nu s-a dezminţit de legământul făcut pe Sinai şi adesea Dumnezeu era numit Dreptul sau Sfântul lui Israel. La proorocul Osea (cap. 11) vedem că pentru faptul că el este sfânt, este considerat şi drept. Dreptatea ca virtute nu exclude dreptatea socială, nici pe cea juridică, dar aduce amendamente acestora în sensul că dreptatea creştină trebuie să urmărească sfinţenia. Pentru aceasta, dreptatea este legată de înfăptuirea binelui real, autentic şi nu înfăptuirea binelui juridic. Spre deosebire de dreptatea iudaică sau legea talionului, dreptatea creştină caută să nu răspundă răului cu rău (Romani 13, 21), ci se caută binele real, înveşmântat în iubire, şi nu cel formal, adică cel juridic.

„Dreptatea lui Dumnezeu este plină de dragoste şi milă”

Cum trebuie să înţelegem cuvintele Mântuitorului de la Botezul Său: „... să împlinim toată dreptatea”?

Vedem aici smerenia cea înţeleaptă a Stăpânului lumii. „Să plinim toată dreptatea”  înseamnă săvârşirea şi împlinirea tuturor poruncilor. Aici amândoi erau drepţi: şi Mantuitorul şi Sfântul Ioan Botezatorul, şi amândoi umblau în poruncile Domnului fără prihană. De vreme ce se cădea să împlinească toţi oamenii această dreptate (botezul) şi Hristos venind, o plineşte căci Mântuitorul era şi om şi Dumnezeu. Precum Mântuitorul S-a tăiat împrejur, a păzit sămbetele evreilor, tot aşa S-a supus Botezului Sfântului Ioan Botezătorul şi proorocul, precum că a fost voia lui Dumnezeu ca să se boteze toţi oamenii.

Gândindu-ne la pilda fiului risipitor, a lucrătorilor tocmiţi la vie sau la smochinul neroditor, se poate vorbi despre nedreptatea lui Dumnezeu?

În cazul celor trei pilde, nu este vorba de nedreptatea lui Dumnezeu, ci de bunătatea Sa infinită. Pe fiul risipitor îl iartă pentru ca s-a pocăit, lucrătorilor viei le-a plătit mai mult din bunătatea Sa, iar smochinul a fost blestemat şi s-a uscat arătând dreptatea Sa că „precum acest smochin fără roade se aruncă în foc tot aşa şi oamenii fără roade (fapte bune) vor fi pedepsiţi în foc”.

Sfinţii Părinţi susţin că în viaţa creştină, dreptatea este aşezată în slujba virtuţii iubirii. Iubirea creştină nu anulează valoarea dreptăţii?

Dreptatea creştină este întotdeauna unită cu iubirea creştină şi de aceea dreptatea în Biserică se aplică unanim, iar uneori dreptatea se aplică cu pogorământ. Tâlharul de pe cruce a fost iertat şi s-a mântuit pentru că s-a pocăit; dacă Dumnezeu Hristos ar fi aplicat dreptatea fără iubire, nu L-ar fi mântuit, dar făcând un pogorământ prin faptul că s-a pocăit, prin iubire l-a iertat. La fel şi vameşul, femeia adulteră, fiul risipitor, Sf. Pavel etc. Legile aplicate fără milă, iubire, pot sa facă din stat un mostru, pe când dreptatea unită cu iubire, nu va pierde dreptatea, ci mila va ajuta dreptatea să se plinească mai bine. Iubirea face ca exigenţa generală să se aplice în mod corect, prin pocăinţă, cazurilor individuale (legea talionului – dreptate excesivă unde lipseşte iubirea). Deci iubirea creştină nu anulează valoarea dreptăţii, ci o ajută să se aplice mai bine.

Sfinţii Părinţi ne spun că nu trebuie să dăm celoralţi după cum merită, ci după cum au nevoie. Care este raportul dintre dreptatea omenească şi dreptatea divină?

Dreptatea lui Dumnezeu este plină de dragoste şi milă, pe când dreptatea oamenilor este relativă şi egoistă. În faţa lui Dumnezeu, dreptatea omenească este răstignită. După Sf. Evanghelie (Matei 24) aşa cum ne arată Mântuitorul Hristos, criteriul judecăţii finale va fi dragostea de aproapele (flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi mi-aţi dat să beau etc.), atitudinea faţă de semeni, în care se afla chipul lui Hristos.

„Sfinţenia este ţinta spre care năzuieşte fiecare drept”

În Sfânta Scriptură, Iosif şi Simeon sunt numiţi „drepţi”. Care este motivul pentru care sunt numiţi astfel şi ce înseamnă să fii drept?

Iosif şi Simeon sunt numiţi în Sfânta Scriptură drepţi deoarece aici cuvântul „drept” este sinonim cu cuvântul „sfânt”. În Sfânta Scriptură găsim cuvântul dreptate în înţelesul de „sfinţenie”, adică de trăire după poruncile lui Dumnezeu. În acest înţeles, bătrânul Simeon este numit „drept si temător de Dumnezeu” (Luca 2, 25) deoarece el se silea să trăiască întru totul după poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune şi despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, că era drept (Matei 1, 19). Cel care împlineşte dreptatea este drept, în timp ce sfinţenia este ţinta spre care năzuieşte fiecare drept. Dacă în accepţiunea largă a termenului, dreptatea însumează toate virtuţile, sub aspect religios – moral – creştin, dreptatea primeşte înţelesul de sfinţenie. Căci cine dă în orice privinţă fiecăruia ceea ce i se cuvine, evident că practică toate virtuţile, împlineşte ordinea morală, iar el însuşi se perfecţionează moral, îndreptându-se spre sfinţenie. Mântuitorul ne aminteşte: „de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 20). Pentru Sfântul Apostol Pavel, a fi drept înseamnă a fi bineplăcut înaintea lui Dumnezeu (Efeseni 5, 10). Alături de vrednicie, pentru apostolul neamurilor, dreptatea se identifică cu suma virtuţilor creştine, cu starea de sfinţenie şi puritate morală.

Cum pot oamenii să înţeleagă şi să aplice în viaţa lor faptul că dreptatea creştină trebuie să vizeze sfinţenia, fiind unită cu mila?

Dreptatea este una singură, cea a lui Dumnezeu, care este insuflată şi oamenilor ca virtute. Prin faptele bune pe care trebuie să le săvârşim în fiecare clipă, noi realizăm dreptatea care trebuie să fie însoţită de milă şi acestea împreună ajung la finalul urcuşului spre Dumnezeu, la sfinţenie. Mila este liantul care îmbracă dreptatea în desfăşurarea ei, deschizându-i drumul omului spre darul lui Dumnezeu, care este sfinţenia cu care i-a înveşmântat pe toţi sfinţii Săi. Se doreşte împlinirea dreptăţii înainte de toate, în noi înşine, între diversele porniri interioare ale noastre, între diversele funcţii ale spiritului, între etajul superior şi cel inferior al personalităţii noastre. Această dreptate se va manifesta faţă de semeni, în care va trebui să recunoşti un frate, un împreună–mădular cu mine, în trupul viu al lui Hristos, care este Biserica şi nu numai un simplu semen în aceeaşi societate.

De la același autor

Ultimele din categorie