Răbdarea se învață

Ce-ar fi să punem noi, acum, început bun? Să începem schimbarea cu noi înșine! Dacă noi vom deveni oamenii lui Dumnezeu, totul se va schimbă în jurul nostru!

Ramona Bădescu: Ne aflăm în post și consider că este interesant să discutăm despre toleranță, despre îngăduință, pentru că ne abținem să consumăm anumite alimente, dar să încercăm să ne înfrânăm și anumite comportamente mai impulsive, să fim mai îngăduitori, mai înțelegători cu cei din jur și chiar și cu noi înșine.

Maica Siluana: Da, mă bucur că ați pus lângă toleranță și cuvântul îngăduință, pentru că bisericește și în tradiția noastră…

R.B.: …și în limbajul românesc…

M.S.: Da, în limbajul tradițional, cuvântul toleranță se folosea doar pentru a denumi casele „de toleranță“…

R.B.: Era cu totul altceva…

M.S.: Da, și din cauza asta noi, ăștia mai bătrâni, tresărim la acest cuvânt.

R.B.: Are deja o conotație…

M.S.: Exact. Propun așadar, să îmbogățim înțelesul cuvântului toleranță vorbind despre realitatea denumită de cuvintele românești: răbdare, îngăduință, îndurare și îndelungă-răbdare. Acestea conțin în înțelesul lor exact ce voiește Dumnezeu de la noi în relațiile noastre. Iată că Dumnezeu cere de la noi ceva greu de acceptat pentru mintea omului modern dispus la toleranță. Vrea nu doar să-i dăm dreptul celuilalt să facă ce și cum voiește, ci să nu ne răzbunăm pe cel care ne face rău și chiar să-l și iubim, să-l binecuvântăm. Și, ca să putem ajunge acolo, Dumnezeu, Care, cum îmi scria un adolescent, nu umblă cu „abureli“, a pus în porunca asta și puterea de a o împlini. Dacă vrem! Truda noastră este numai să voim.

R.B.: Cum să poată un om să îngăduie un comportament violent, un comportament neplăcut, care face rău celui de lângă el? Este foarte greu. Este extrem de greu.

M.S.: Fără Dumnezeu e de neconceput! Biserica vine și ne aduce învățătura și puterea să-l îngăduim, zicând: „Doamne, ai răbdare și cu mine și cu el, până ce vom crește amândoi: El în înțelepciune, eu în răbdare!“. Că unii oameni se poartă ca niște copii. Apoi, Dumnezeu nu zice să-i lăsăm să facă răul, ci să nu-i osândim și să-i iubim. Iată deosebirea: toleranța și respectul secular spun: „Faci ce vrei, fac ce vreau! Nu faci, te pedepsesc eu, sau legea…“, pe când răbdarea înseamnă: „Sufăr când faci ce faci, mă doare, te opresc să faci asta celorlalți, dar nu mă răzbun, nu te pedepsesc imediat, am răbdare, pentru că și tu vei depăși neputința ta.“.

R.B.: Ați pus un cuvânt alături de răbdare sau toleranță: respect.

M.S.: Da. Și toleranța, așa cum este prezentată de învățătura umanistă și socială, presupune această atitudine de respect pentru celălalt.

Dar cum să respect pe cineva, și de ce, când este și se poartă nerespectabil? La această întrebare, numai învățătura creștină despre om poate să răspundă. Dacă nu știu că omul are ceva în el care merită respect, orice ar face sau orice s-ar întâmpla cu el, nu-l pot respecta. Și totuși, noi, oamenii, avem gesturi care ne dovedesc o credință în acel ceva. Când eram eu copil – cred că și acum e la fel – când murea cineva și trecea cortegiul pe drum către cimitir, toți bărbații își scoteau pălăria. Nu înțelegeam de ce fac asta și eram fascinată. Așa am aflat că îl salutau pe cel ce pleca. Îi dădeau un ultim salut plin de respect, se înclinau…

R.B.: Pentru ultima oară…

M.S.: …respectul meu, ești om, și acum pleci de la noi. Chiar dacă ne-am cam certat săptămâna trecută, sau anul trecut, acum îmi scot pălăria în fața ta. Cel ce trecea, cel ce pleca, nu era un mort, ci cineva viu, demn de respect…

Dacă ne-am aduce aminte că acel ceva pentru care eu îmi scot pălăria în fața cuiva când moare este în el și acum, când e viu și ne supără, mult mai ușor ne-ar fi să răbdăm cele de la suprafață, care, e adevărat, de multe ori sunt foarte greu de suportat…

R.B.: Uneori se întâmplă, de fapt destul de des, se întâmplă să nu-i răbdăm pe cei din jurul nostru, pe cei pe care îi iubim și ne sunt foarte apropiați. La serviciu, în public ne cenzurăm mai mult. Aș vrea să dau chiar un exemplu concret: se întâmplă ca o mamă să nu aibă răbdare cu copiii ei. Cum reușim, totuși, să cultivăm această răbdare, indiferent de ce ar face copilul, săracul – ori că are prea multă energie, ori că întreabă prea mult, ori că e prea curios – și care sunt lucruri firești.

M.S.: Răbdarea se învață. Și o putem învăța numai și numai de la Mântuitorul, Care zice: „Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima…“. Numai de la Dumnezeu o putem învăța și numai cu harul Lui. Răbdarea adevărată este blândețe și nu cenzură, control și ascundere a violenței.

Cealaltă răbdare, cea obținută prin cenzurare, nu e răbdare. Dacă, de exemplu, n-am avut răbdare și am spus un cuvânt nesocotit în fața șefului și mi-am pierdut locul de muncă, pot să învăț din asta ca pe viitor să am mai multă răbdare. Necazul prin care am trecut și frica de alte necazuri mă fac să fiu mai răbdător și să nu mai spun cuvinte nesocotite. Nu le voi mai rosti cu buzele, dar lăuntrul meu, încărcat cu substanța acea care alimentează violența, cu adrenalină, va fierbe în ascuns până va întâlni o ființă de care nu-mi este frică și va exploda! Adrenalina s-a produs ca să am putere să-l bat pe cel din fața mea sau s-o rup la fugă, depinde cum e adversarul. Și, dacă mă abțin, adrenalina rămâne nefolosită și imediat ce se ivește cineva mai slab, o pisică, un copil, mă „descarc“! Copiii, dragii de ei, sunt ca niște paratrăsnete pe care cad toate furiile părinților adunate din toate locurile în care n-au putut să se manifeste. De aceea a și crescut atât de mult violența, pentru că ne încărcăm mult, ne abținem acolo unde ne e frică să ne manifestăm și nu ne descărcăm în nici un fel.

R.B.: Ne descărcăm unde nu trebuie și pe cine nu trebuie.

M.S.: Exact. Ne descărcăm pe cel slab, pe cel mic. Înainte era altfel, când oamenii mergeau cu regularitate la biserică, când se rugau, când posteau, când se spovedeau, se ridica de la om această violență ucigașă. Taina Spovedaniei ia păcatul din om și-l ridică, dându-i putere să fie mai bun. Când omul își osândește cu regularitate răutatea adunată în suflet numind-o păcat și cere iertare și dezlegare de ea, nu mai are nevoie de victime, nu mai are nevoie să se ușureze provocând suferință celui de lângă el.

Apoi, omului îi era frică de Dumnezeu. Omul credea că îl vede Sfântul Înger, credea că-l vede Sfântul Nicolae, care era patronul casei, credea că-l vede Dumnezeu. Zicea: „Nu te rușinezi tu de Dumnezeu?“. Astăzi vei primi răspunsul: „Nu!“, pentru că nu se rușinează. Frica și rușinea de Dumnezeu îl făcea pe om să-și răstignească pornirile și nu doar să și le ascundă.

Omul de astăzi nu mai simte prezența lui Dumnezeu. El nu mai știe să se curețe și să se descarce prin mărturisire ca să dobândească răbdare. El e la cheremul a ceea ce-i vine! Trăiește reacționând și nu mai are nici o putere aspra poftelor și dorințelor sale. Fără Dumnezeu nu poate. Fără Dumnezeu va crește răutatea aceasta până când va face explozie. Tot pământul va face explozie. Înțelegeți? Se adună în apă, în pământ, în nori, peste tot e plin de această răutate nedescărcată.

Dar când ești cu Dumnezeu te arăți Lui și administrezi toate aceste puteri cu El, cu ajutorul Lui. Dacă am un gând de mânie, zic: „Doamne, uite ce gândesc!“. Zic: „Doamne, îmi vine să-l strâng de gât!“, în loc să zic „Te strâng de gât!“. Dacă zic „te strâng de gât“, musai trebuie să-ți fac ceva. Dar dacă zic: „Doamne, îmi vine să-l strâng de gât!“ gata, deja am mărturisit că sunt supărată, Dumnezeu vede că nu-s supărată degeaba, că uite ce mi-a făcut, și atunci se creează răgazul în care Dumnezeu să spună: „Ei, dacă Eu te-aș fi strâns pe tine de gât de câte ori Îmi venea…“. Dar mai bine să vă spun o poveste.

A murit Ion, dintr-un sat. Și s-a dus în Rai, că se spovedise, se-mpărtășise și a ajuns în Rai și era bine și era fericit. Dar, într-o zi, era cam trist. Și-l vede Doamne Doamne. „Ce ai, Ioane, de ce ești trist?“ „Doamne, da“ să nu Te superi pe mine. E atât de bine aici… așa rău era pe pământ, dar să-Ți spun ceva: mi-e dor de acasă.“ „Și vrei să te duci înapoi?“ „Nu, nu, zice, dar aș vrea și eu să văd ce mai fac ai mei.“ „A, am uitat să-ți spun, zice Domnul, uite, de câte ori ți-e dor, te urci pe norișorul ăsta și vezi tot.“ Se urcă Ion pe norișor și o vede pe soția lui plângându-l. „Mă iubește, știam eu că mă iubește“, se bucură Ion. Îi vede și pe copii, erau cuminți și se rugau la Dumnezeu pentru tatăl lor… „Da, ce copii am crescut, știam eu că mă iubesc. Da“ ce-o fi făcând vecinul?“ Când se uită, ăla bătea un vițel. „Măi, ce fiară de om, cum poate să dea în vițelul ăla atât de mititel și să-l înjure…? Nu se poate!“ Și ia o bucățică de gheață din nor și pac, i-aruncă vecinului în cap și acela moare… „Așa! L-am învățat minte!“, zice Ion cu satisfacție. Se mai duce, se mai uită și pe la cumătrul cutare, acesta fura o butelie. „Ia uite, nenorocitul, ce face, să ia butelia femeii, care n-are, săraca…“ Pac, o bucățică de gheață... Se mai uită, unu“ sărise gardul la o vecină, că nu era vecinul acasă… „Uite ce face, se poate?“ Pac, o bucățică de gheață…

R.B.: I-a aranjat pe toți.

M.S.: Da. Și vine Dumnezeu: „Ioane, ce faci, ce faci, că trei mi-ai trimis la ușa Raiului și nu sunt pregătiți. Ce faci?“. „Doamne, dar știi ce făceau? Unul bătea vițelul, altul făcea cutare, ăla…“ „Păi bine mă, Ioane, dacă Eu îți dădeam cu bucăți de gheață în cap de câte ori ai făcut tu de-astea, mai intrai tu în Rai? De-aia ți-am lăsat timp, ca să te întorci, să te spovedești. Vrei să-ți amintesc tot ce-ai spus la spovedanie?“ Și s-a dumirit Ion.

Ca să avem răbdare cu cel care greșește ar trebui să ne gândim mereu și mereu: eu n-am greșit niciodată? Pe mine nu m-a răbdat nimeni, nu m-a-ndurat nimeni? Așa am conștientiza și am învăța. Dar e tare greu. Și e greu pentru că, vedeți, omul, pentru a învăța să aibă răbdare și respect, trebuie mai întâi să primească. Dar dacă nu-L cunoaștem pe Domnul, singurul Care oferă în mod desăvârșit tot ce cere de la noi… Noi n-am primit de la oamenii dinaintea noastră ceea ce ni se cere. Ni se cere să avem ce nu am primit. Ni se cere să fim toleranți, să fim respectuoși, dar pe noi nu ne respectă nimeni. Nici cei care ne iubesc. Suntem iubiți după merit, după starea sufletească a celui care ne iubește, după așteptările pe care le are de la noi. Dar nu suntem respectați și răbdați când nu suntem la „înălțimea“ așteptată. Și dacă n-ai primit, n-ai ce să dai. N-am trăit respectul. Am fost înjurați, ponegriți, umiliți, dați afară de la muncă, jigniți în toate felurile… Mulți oameni au trăit o viață în care nu numai că nu au fost respectați, dar au fost foarte grav răniți, chiar mutilați sufletește. Și nu numai ca persoane, ci și ca neam. Cum au fost de exemplu cei care se numesc rromi. Țiganii noștri. Să mă iertați, eu vă zic țigani pentru că Dumnezeu v-a dat acest nume ca popor și pe numele acesta vă va chema la Înviere! Dar dacă vă ajută să vă spuneți rromi și-L anunțați și pe Dumnezeu că v-ați schimbat numele, nu se supără maica. Așadar, mulți dintre țiganii noștri sunt greu de tolerat, nu? Greu de răbdat.

R.B.: Sunt greu de tolerat din cauza comportamentului lor, nu cred că e vorba aici de rasă sau de culoare sau…

M.S.: Vedeți, când vorbim de toleranță ne referim la comportamente, la fapte și nu la un popor, la un neam, la o persoană. Când vorbim de un popor, de o persoană, toleranța devine insuficientă. Omul e mai complex, mai bogat decât comportamentul său. E o taină. Nu putem fi toleranți fără conștientizarea tainei, fără reconciliere, fără iertarea întregului trecut și împăcare. Când propovăduim și chiar încercăm să trăim toleranța interetnică, de exemplu, descoperim în noi mânii adânci, mai adânci decât existența noastră personală. Sunt mânii moștenite ale unei seminții către altă seminție: unguri împotriva românilor, români împotriva ungurilor, creștini împotriva evreilor, evrei împotriva nu știu cui, țigani împotriva românilor, români împotriva țiganilor… Mă pomenesc trăindu-le fără nici o experiență personală. Toate acestea sunt furii și hibe ale neamului.

R.B.: Ale neamului propriu?

M.S.: Ale oricărui neam care a fost cândva într-un conflict, deschis sau ascuns cu un alt neam. Iată încă o poveste: Într-un sat în care trăiau și români și unguri, erau doi buni prieteni, Ion și Ianoș. Erau prieteni din copilărie și nu făceau nimic fără să se sfătuiască unul cu celălalt. Și iată că, într-o bună zi, vine Ianoș la Ion și, văzându-l ascuțind supărat o secure, îl întreabă ce face acolo. Ion îi zice: „Nu vorbesc cu tine!“ „Măi Ioane, te-am supărat cu ceva?“ „Pleacă! Dacă mă înfurii chiar îți spun. Asta o ascut ca să-ți tai capul.“ „Mie?? Da“ ce ți-am făcut? Iartă-mă, n-am vrut, nu știu…“ „N-ai vrut? Hm! Crezi că mai sunt prostul pe care-l știai? Ei, nu, că iaca, am aflat că strămoșul tău Gingis Han mi-a distrus mie strămoșii acum nu știu câți ani… Gata, acum te omor!“ Vedeți? Într-un fel avem în sânge, avem adunată în noi o ostilitate, o frică de cel care mi-a făcut rău, fie și foarte de demult. Apoi, cel care mi-a făcut rău e vinovat și pentru că m-a stârnit pe mine să-i fac rău. Și s-a rostogolit această ură dintr-o parte în alta, a crescut mereu și am ajuns ca fără să știm de ce, să zicem cu ură: „A, e ungur!“, „A, e român!“, „A, e țigan!“ și intrăm deodată într-o spaimă, pentru că așa am crescut, în spaimă și în minciuna că noi suntem buni și ceilalți sunt răi. E o minciună care revigorează mereu violența ucigașă. Nu există popoare bune și popoare rele. Există oameni buni sau oameni răi, după cum fiecare alege să facă binele sau răul, să facă voia lui Dumnezeu sau nu! În fiecare popor există oameni buni și oameni răi. Apoi, să nu uităm că există popoare sau grupuri etnice care sunt aproape împinse către rău și ceilalți se supără. Ce-i supără? Ce mă supără pe mine, de exemplu, când vin țigănușii la noi la biserică? Să mă iertați, dar cu adevărat mă supără tare de tot. Fac gălăgie, scuipă și murdăresc în jurul lor, apasă pe mașini ca să pornească alarmele… Și n-am reușit să-i îmblânzim decât pe câțiva. Și ce n-am făcut!? Le-am vorbit, le-am dat dulciuri, i-am primit în biserică, i-am împărtășit, i-am pus să iasă cu lumânarea înaintea părintelui… Zadarnic! Ei vor un singur lucru: să ceară bani ca să-și cumpere ce le place: țigări, coca-cola… nu vor dulciuri ca ceilalți copii… De ce? Pentru că asta au învățat. N-au fost crescuți pentru a se purta cum voim noi…

Ei, când ești supărat pe un asemenea copil, ești supărat pe țigani? Nu, de vreme ce ai tot respectul și te bucuri de cel care s-a integrat, se poartă frumos, se spală, nu fură, nu e provocator… Muncește… Nu se supără nimeni pe el. Dimpotrivă, ai tot respectul și o mare bucurie când vezi că un om de care, judecând după înfățișare, ai de ce să te temi, se poartă frumos, se poartă mai frumos...

R.B.: Ai o surpriză plăcută.

M.S.: decât unul la care te aștepți să se poarte frumos, că arată așa.. domn, are și cravată…

R.B.: Se întâmplă și invers! Bănuiesc că sunt și copiii români dezordonați sau obraznici, nu?

M.S.: O, da! Numai că aceia nu prea vin la biserică! Dacă nu cerșesc nu au de ce veni!

Acum voiam să subliniem pericolul de a asculta de prejudecata că acela, dacă e îmbrăcat corect, va vorbi frumos și se va purta corect… Acum mulți răufăcători arată ca niște domini!

Pe de altă parte, privind comportamentul acestor copilași, acestor țigănuși, e de neapărată trebuință să ne dăm seama că ei, personal, sunt nevinovați! Pentru că ei așa au fost învățați, așa au văzut și numai așa cred că vor supraviețui. Și eu, dacă mă nășteam și creșteam acolo, aș fi fost la fel. Cum era mie să-mi treacă prin cap că se poate altfel? Și n-aș mai fi fost acceptată de ai mei! Aș fi fost chiar respinsă! Am cunoscut o asemenea durere, pentru care încă mi se strânge inima, pe vremea când lucram cu niște copii ai străzii în București. Era acolo o fetiță care se prostitua…

R.B.: Asta știa să facă…

M.S.: Ca să ducă bani acasă, familiei... Era extrem de sensibilă și receptivă la programul de educație la care participa și comunicam foarte bine cu ea. Într-o zi mi-a zis: „Maică, eu știu cum ați vrea dumneavoastră să mă port și să trăiesc eu… Mi-ar plăcea mult, dar nu pot. Nu pot, pentru că eu învăț să mă port frumos aici, dar când plec acasă e altfel…Tata mă bate și mă înjură și mă alungă să-i aduc de băut, bunicul… Așa, fac ce am învățat și le dau și lor câte ceva, trăiesc și eu…“. M-a durut, măicuță, m-a durut pentru că eu ca persoană, nu pot să-i iau și pe tata și pe mama și pe bunicul... Unde-i duci? Ce le faci? Cum îi schimbi?

R.B.: Și nu există nici o speranță pentru acești oameni și pentru acești tineri care au crescut în asemenea medii?

M.S.: Ba da, există. Pentru că Dumnezeu, când l-a făcut pe om a zis că în nici un mediu nu e imposibil să te mântuiești. Oricine poate birui răul și se poate mântui, dacă se întoarce la Dumnezeu și alege ca mai degrabă să îndure răul decât să-l facă! Dar numai dacă se întoarce la Dumnezeu și trăiește așa cum îl învață El. Nu e om care să nu fi auzit, nu e om care să nu fi primit această chemare! Oricine se poate întoarce, fie și măcar în ultima clipă a vieții! Numai că, vedeți, e foarte greu să se întoarcă omul singur. Noi toți ar trebui să fim ca o familie care sărim în ajutorul celui rătăcit. Acum nici în familie nu se mai întâmplă, dar înainte, când unul din familie o lua razna, ajungea bețiv, sau făcea o crimă, sau făcea ceva rău, toată familia lărgită se aduna și îl certau, îl ajutau, îl sfătuiau, îl sprijineau când se întorcea ca să intre în rând cu lumea. Acum nu mai există această formă a familiei, a comunității care să-l educe pe om, să-l ajute când a căzut. A căzut, cine nu cade? Dar cine te sprijină? Mai degrabă îți dă brânci. Pe de altă parte, cine să te sprijine dacă toți sunt căzuți în jurul tău?

R.B.: Ce ne mai rămâne de făcut? Să fim toleranți și să ajutăm cum putem, dând un bănuț cerșetorului?

M.S.: Știu și eu! Oamenii se plâng că e o prea mare toleranță față de cerșetori, că nimeni nu știe cât sunt de săraci. Oamenii au descoperit că sunt mai bogați cei care cerșesc decât mulți dintre cei care muncesc. Eu am întâlnit un puștan care-mi tot cerea: „Dăăă-mi și mie!“. I-am zis: „Îți dau tot ce am în buzunar, dar îmi dai și tu tot ce ai? Tu scoți ce ai tu în buzunar și eu scot ce am eu în buzunar și facem schimb. Eu aveam vreo 7 lei.“. Și el zice: „Dar cât ai?“. Îi spun și zice: „A, nu-mi convine! Că eu am 80…!“.

R.B.: Nu i-a convenit să facă schimbul…

M.S.: Și când, din vorbă-n vorbă, a aflat că n-am nici televizor, mi-a plâns de milă. El avea și televizor și cablu! Se întâmplă să-ți ceară cineva o bucată de pâine și pe urmă să-l vezi că se duce să-și ia țigări și suc, scumpe cât zece, douăzeci de pâini. În acest caz, cel care muncește de dimineața până seara și tremură de frică să nu rămână fără un loc de muncă, o să se întrebe: „Cum rabzi, Doamne? Tot eu să-i dau lui?“. Toleranța a devenit foarte grea. Nu mai merge după criteriile pe care le aveam noi înainte, când comunitatea își cunoștea săracii, îi știa pe nume….

R.B.: …cine este și unde-l găsești…

M.S.: Întorcându-ne la toleranța asta interetnică, eu sunt bucuroasă că acum Societatea Civilă se preocupă, legile se preocupă, comunitatea se preocupă să facă educație, pentru cei care nu au, să ofere un sprijin material pentru cei care au imposibilitatea de a face ceva. Trebuie neapărat ajutați să li se ofere un loc de muncă. Noi zicem: „Du-te la muncă!“, dar știm și noi că nu-l primește nimeni. Nu-l primește, că e țigan, că a făcut pușcărie, că e bețiv…

R.B.: Se găsesc și alte motive, mai ușoare: că n-ai experiență, că ești prea bătrân…

M.S.: Sigur că da. Pe de altă parte, și patronul are dreptatea lui zicându-și: „De ce-aș risca să pierd, dacă am de ales?“.

R.B.: Își caută un angajat cu credibilitate.

M.S.: Sau mai ușor de păcălit… Maică, e o lume în care valorile s-au cam dus la fund, s-au risipit…

R.B.: S-au răsturnat.

M.S.: Singura soluție ca să trăim omenește, într-o astfel de lume, indiferent dacă-s român, ungur, țigan, bun sau rău, este să mă întorc la Dumnezeu. Să zic: „Doamne, Tu Te-ai gândit la mine și m-ai adus pe lume într-o asemenea lume, ajută-mă să trăiesc!“. Altfel, ne învârtim cum putem și ne trezim la pușcărie din cauza credinței! Așa mi-a zi cineva!

R.B.: Cum așa?

M.S.: „Păi, zice, am crezut că nu mă prinde!“

R.B.: A… credința că nu mă prinde…

M.S.: Ba, se și ruga: „Dă, Doamne, să nu mă prindă!“. Asta e credința noastră!

Dar există leac, noi avem acest leac. Dumnezeu ne învață cum să facem să fim înțelepți, să fim iuți – și la mânie și la răbdare – să știi când să fii iute la mânie și când să ai răbdare îndelungă. Este o înțelepciune care crește odată cu viața. Nu zicem școala vieții? Dar să înveți, maică, din întâmplările vieții, nu să te rostogolești mereu, mereu, ca unul fără minte.

R.B.: Și să repeți aceleași greșeli.

M.S.: Da.

R.B.: Măicuță, putem să fim toleranți față de noi înșine? De multe ori suntem foarte exigenți.

M.S.: Asta nu e adevărat, măicuță! Ne înșelăm pe noi înșine! Nu există toleranță mai mare ca cea față de sine. Cine nu se tolerează pe sine când întârzie la lucru sau la o întâlnire? Care bețiv nu se tolerează pe sine beat? Care fumător nu-și tolerează fumul sau mirosul neplăcut? Nu, nu! Cu toleranța față de noi înșine stăm bine!

R.B.: Da, dar se întâmplă des să nu avem răbdare cu noi: Ia uite, nu-mi iese asta, da“ de ce tocmai mie… mă refer la situațiile acestea.

M.S.: Da… Vedeți, suntem toleranți la rău și intoleranți atunci când trebuie să creștem, când trecem și noi printr-o suferință, printr-un examen al vieții care ne ridică pe o altă treaptă. Am vrea să fim cum ne-ar plăcea fără nici un efort. Nu tolerăm insuccesul! Asta e mândrie, măicuță! Orgoliul nostru nu poate tolera și nu poate avea răbdare să devenim ceea ce ne cheamă Domnul să fim! El nu știe a se smeri ca să afle că putem totul, dar numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

R.B.: Se întâmplă să nu avem răbdare nici față de Dumnezeu? Suntem mereu grăbiți să primim mai multe, mai repede…

M.S.: Eu am întâlnit foarte mulți oameni supărați pe Dumnezeu care mă întreabă pe mine, văzând după veșminte că sunt omul lui Dumnezeu, că ce Dumnezeu e Acesta, nu vedeți câtă inundație? Ce fel de Dumnezeu e Acesta care îngăduie să moară copiii, să moară lumea de foame? Ei, oamenii, nu-L cunosc pe Dumnezeu. Ei nu știu că Dumnezeu nu este un ghișeu de la Primărie, nu este unu de la Asistență Socială la care să strigi: „Dă-ne, că au venit ajutoare!“. Dumnezeu este în tine, omule! Tu, înăuntru, ce ai făcut cu Dumnezeul din tine? Ești botezat, ești împărtășit, măcar de la Botez și Îl ai pe Dumnezeu în tine. Tu nu-L lași să lucreze, tu ești omul Lui. Ai făcut tu ceva? Ai venit tu acolo la Sfânta Liturghie să te rogi ca să fie recolta bună și pământul ferit? Te-ai ferit tu să nu poluezi? Tu? Tu ai certat pe cineva care strică lucrările lui Dumnezeu? Iar dacă nu crezi în El și nu face parte din viața ta, de ce Îl acuzi pe El?

R.B.: Iată întrebări pentru fiecare.

M.S.: Acolo e Dumnezeu, în mine. Ce fac? Dumnezeu vrea să schimbe lumea prin mine. Eu vreau s-o schimbe așa, să facă așa sau s-o schimbe prin alții, că eu…

R.B.: E mai greu așa.

M.S.: Să nu ne jucăm! Să luăm lucrurile în serios și când mi-e greu să tolerez, când mi-e greu să rabd pe cineva să zic așa: „Doamne, dacă eu nu rabd, dacă eu nu iert, cum să devină lumea mai bună? Nu zic să nu facem procese pentru lucrurile foarte grave, sau să nu apelăm la lege, dar dacă nu rabd lucrurile mici și nu iert, ce-am să fac cu mine, ce o să se întâmple cu mine, unde ajung, ce câștig? Dacă mă duc din procese în procese pentru un cuvânt, pentru o palmă de pământ, unde o să ajung?

Apoi, e urgent să realizăm că tot răul acesta care mi se întâmplă de la alții, într-un fel eu l-am produs. E răul pe care l-am făcut eu alaltăieri, anul trecut, acum doi ani, care se întoarce asupra mea! Sau răul făcut de tata… Sau lipsa binelui, lipsa de grijă pentru cele bune! Și ele sunt cauze ale răului pe care îl îndurăm. N-am făcut binele pe care-l puteam face. Nu m-am rugat, n-am strigat la Dumnezeu. Dacă eu dau de pomană și fac binele pe care îl pot face, va fi mai greu să fiu călcat de hoți…

R.B.: Pentru că știu să dăruiesc.

M.S.: Dar dacă „m-am descurcat și eu în viață“… altele vor fi „întâmplările“ din viața mea! De cele mai multe ori, singuri ne generăm asemenea întâmplări. Iar la cei care sunt drepți și au totuși necazuri, pentru că sunt oameni cu frica lui Dumnezeu care au necazuri, le au pentru că sunt în comuniune cu cei care fac rău, au în familie asemenea persoane, sau pentru a crește în răbdare, pentru a înțelege că bunătățile lui Dumnezeu nu sunt doar cele de pe pământ… Să învățăm să gândim: „Doamne, ce am avut când am venit pe lume și ce iau cu mine când voi ieși din lume, când voi intra în groapă?“. Și: „Doamne, care e sensul vieții mele? Pentru ce trăiesc?“. Atunci parcă te dezmeticești și simți nevoia să o iei de la capăt, să pui început bun… Nu?

R.B.: Să ne gândim și la acea comoară pe care trebuie să o adunăm în cer și nu pe pământ…

M.S.: Așa, da! Ați văzut pilda cu cel care nu mai avea hambare ca să-și pună roadele și, în loc să dea din plusul acela celor lipsiți, voia să-și mărească hambarele. Și i-a zis Domnul: „Nebune, în noaptea asta se ia sufletul tău!“. Dacă ne-am gândi și la suflet! Atunci am înțelege mai bine cine cu cine are sau nu are răbdare: omul cu Dumnezeu sau Dumnezeu cu omul?

Și un gând așa, de final: să știm că și noi și cei pe care nu-i tolerăm, etniile și alte neamuri pe care nu le tolerăm, avem motive întemeiate pentru cum suntem. Și ei au motive să ne urască pe noi, și noi avem motive să fim supărați pe ei… Unele motive sunt chiar palpabile, putem să punem mâna pe ele: iată cum se poartă! Dar, toate aceste temeiuri sunt de la patimi, de la păcat, de la ruperea de Dumnezeu și ura de frați. Nu putem ieși din această logică a violenței ucigașe decât intrând în logica lui Hristos, în logica Poruncilor și a harului. Vom descoperi astfel că avem și putere să ne iertăm, să ne iubim unii pe alții și să ne bucurăm astfel de darul vieții. Să începem cu cele mai mărunte gesturi și cuvinte! Iertând lucrurile mici ne vom feri de întâmplările mari și vom învăța să iubim pe tot omul, rugându-ne pentru ei, că sunt altfel, când sunt altfel decât noi, și rugându-ne pentru noi ca să creștem în Dumnezeu! Altfel, voi fi mânat de simțul acela înnăscut al „dreptății mele“ în numele căreia mă răzbun pe tine, tu pe mine, urmașii mei pe urmașii tăi… Și ne rostogolim într-o istorie care pare că nu are alt sens decât acela de a ne învăța să ne facem rău unii altora…

R.B.: Și să ne mirăm că trăim într-o lume din ce în ce mai rea…

M.S.: Ne mirăm și ne revoltăm că de ce nu face nimeni nimic! Așteptăm mereu să facă altcineva ce ar trebui să facem noi, fiecare în parte. Ce-ar fi să punem noi, acum, început bun? Să începem schimbarea cu noi înșine! Dacă noi vom deveni oamenii lui Dumnezeu, totul se va schimbă în jurul nostru!

De la același autor

Ultimele din categorie