Pe părintele Simeon l-am cunoscut în primii doi ani de mănăstire. Eu am început la Mănăstirea Rarău. Era foarte bine și acolo, însă întâmplarea a făcut să ascult o predică audio la un frate din mănăstire și am întrebat cine vorbește. Am aflat că era părintele Simeon și am rămas, așa, impresionat de cuvânt, cu gândul că voi ajunge, cândva, să vorbesc cu el față către față. Și avem și gândul acesta de a merge în Sfântul Munte, dar îmi doream să aflu sfatul cuiva care a trăit acolo, să văd dacă e bine sau nu să merg. De aceea am venit la Schitul Poiana lui Ioan, iar părintele mi-a zis că așa a fost rânduiala lui Dumnezeu, că schitul avea nevoie de viețuitori, mai ales la bucătărie. 

Noblețe și delicatețe – semne ale unei vieți sfinte

Știu că atunci părintele era plecat pentru două săptămâni – nu mai rețin dacă în Sfântul Munte sau la vreun ucenic, la vreo mănăstire. Deci a trebuit să-l aștept și, cu ocazia asta, m-am integrat. Mi-au plăcut rânduiala, zona, și frații au fost mulțumiți. Iar când a venit părintele, ei i-au spus că ar trebui să rămân. Au încercat să-l influențeze, într-un fel, că aveau nevoie. Dar bătrânul, știind că aveam gândul acesta de a pleca în Sfântul Munte, mi-a zis: „Stai un an la noi, să vezi cum e și, apoi, dacă vrei, te ajutăm să pleci în Sfântul Munte”. Și așa am făcut. Mi-a plăcut duhul lor și duhul blând și smerit al bătrânului, foarte atent la cum se poartă cu cei din jur. Era un exemplu permanent. 

Părintele Simeon și-a pus amprenta pe sufletul meu, să spunem așa, prin noblețea și delicatețea lui – semne ale unei vieți sfinte, ale unei vieți curate, care ar trebui să-i caracterizeze pe creștini, în general. Adică, felul în care te comporți cu ceilalți, dar mai ales cu Dumnezeu, în vocația ta de monah. În preajma părintelui Simeon te simțeai în largul tău, dar fără să-ți permiți să depășești anumite limite, pentru că îți impunea un respect aparte în orice context. 

Se mai întâmplau, uneori, greșeli sau accidente pe la ascultări. Spre exeplu, odată, la trapeză, entuziasmat că pot să-i servesc pe frați și pe părintele Simeon, mi-a scăpat un bol cu borș din mână. Borșul a sărit peste tot – pe scaun, pe jos, pe mâna bătrânului. Eu, imediat am început: „Iertați! Vă rog să mă iertați!”. Dar bătrânul nu m-a acuzat, nu m-a certat, ci a depășit foarte ușor momentul. 

Plecarea la Sihăstria și plecarea la Ceruri

Prin anul 2020, părintele a coborât la Sihăstria, că se simțea neputincios și credea că va pleca mai curând și va fi mai aproape de cimitir. M-a durut, într-un fel, faptul că n-am putut fi până la final alături de părintele, deși eram foarte apropiat de el. Până atunci, serile aveam discuții, îmi povestea viața lui, nuanțe duhovnicești din trecutul lui personal, dar și din viața monahală. În orice caz, tot timpul pe care l-am petrecut alături de el părintele mi-a fost de folos. 

Iar la priveghi și a doua zi, la înmormântare, m-am dus și eu – deși credeam că sănătatea nu-mi va permite – și am simțit că, dacă aș fi murit acolo, lângă părintele Simeon, nu-mi părea rău de nimic. Erau așa o pace, o liniște și o bucurie în jurul lui, pe care toată lumea le-a simțit. Iar după înmormântare am început să simt tot mai mult că s-a rupt ceva din mine, deși știam că va mijloci în continuare înaintea lui Dumnezeu pentru noi.

Vreau să vă povestesc încă un episod – poate banal pentru unii. Când au ieșit cu bătrânul din biserică, să-l ducă în cimitir, eu n-am mai putut sta. Aveam programare la medic și mi-am spus că, oricum, când mă întorc, trec pe la mormânt. Iar mormântul arăta atât de frumos cu toate florile acelea deasupra lui! Dintr-o dată, m-a încercat un sentiment de întristare că n-am participat și eu la înmormântare până la capăt. Și, gândindu-mă așa, am vrut să mă ridic și să plec. Dar, dintr-o dată, de lângă mormânt s-a răsturnat dintr-o vază un crin mare, frumos. Și mi-am zis: uite, acum am ocazia să particip și eu, să fac și eu ceva la mormântul bătrânului în ziua îngropării lui! M-a bucurat atât de mult lucrul acesta, încât parcă nu-mi mai doream să plec de acolo! 

„Un om frumos, o mângâiere și un model”

Părintele a fost atât de blând și de cald, cum greu mai găsești în mănăstire în ziua de astăzi. Să-ți fie mereu alături și să-l simți ca pe un părinte cu adevărat. Era simplu în purtare și atât de copilăros – în sensul bun și duhovnicesc al cuvântului! Simplitatea aceea a duhovnicilor din Pateric, dar al căror cuvânt avea profunzime și adâncime. Spre exemplu, la început, după ce am venit de la Mănăstirea Rarău, eram în bucătărie și mă frământa uneori gândul să mă întorc înapoi, deși îmi plăcea aici. Era dorul acela, cred... Și, dintr-o dată, bătrânul a intrat în bucătărie, s-a oprit în fața mea, a ridicat privirea și eu am simțit că e momentul să-i spun: „Știți, părinte, mă gândeam că ar trebui să mă întorc înapoi, la Rarău”. Iar el, ascultând, s-a rugat puțin, s-a întors către ușă, apoi brusc a venit către mine și mi-a zis: „Dacă te întorci, nu te mântuiești!”. Iar el, de obicei, nu spunea lucruri de felul acesta. Iar din acel moment n-am mai avut gânduri de întoarcere. 

Asta a fost bătrânul pentru noi: un om frumos, o mângâiere și un model. Îi plăceau mult biserica și slujbele și încercăm să-i urmăm și noi duhul acesta, deși nu este ușor. Dar sperăm că de acolo, de Sus, ne va ajuta să mergem înainte, pe cale. Uneori obosea, că venea lume multă, și se văita. Dar apoi, după ce se liniștea, ieșea pe treptele schitului, privea în zare și zicea: „Măi, dar creștinii ăștia, chiar așa, nu mai vin niciunul, măi?!”. Simțea un fel de dor, știți? A fost un om al dialogului, îi plăcea să stea în mijlocul oamenilor, să-i asculte, să-i sfătuiască, cred că ăsta a fost darul lui principal. 

Niciun cuvânt de rău

Mi-a povestit părintele că, atunci când era la Putna și a făcut cerere pentru hirotonie, aceasta se redactase doar pentru a-l face diacon. Însă, când a primit aprobarea, părintele stareț de acolo i-a zis: „Ia uite, măi, Serapioane – am făcut cerere ca să te facem diacon și ți-a venit direct de ieromonah!”. Așa a fost rânduiala lui Dumnezeu. Iar bătrânul spunea că, deși nu avea multă carte, foarte repede a deprins rânduiala, strana, totul. Se mira și el de aceasta. Iar în comunism a avut și el încercări din toate părțile, nu i-a fost ușor.

Pe oricine întrebați, nimeni nu poate spune vreun cuvânt rău despre părintele Simeon. Am avut și noi ispite și greutăți aici, la schit, dar le-am depășit pe toate cu ajutorul și cu rugăciunea lui. Când eram pe lângă el, zburam, efectiv. Nu simțeam greul, nu simțeam oboseala. Acum, de când nu mai este el, parcă o simt – dar atunci, prin prezența lui, tot greul dispărea. Spre exemplu, stătea în strană pe lângă noi și atât de mult ne bucura când se ridica cu chipul acela copilăros și blând, că niciodată nu ne tensiona. La început, bunăoară, venind de la bucătărie, nu știam tipic și rânduială, doar citeam și ajutam. Odată, a terminat de citit Evanghelia și stăteam așa, nu știam că trebuie să strâng analogul, nu știam ce trebuie să fac. Iar el a ieșit din Altar și mi-a zis ca unui copil: „Gata, gata…” – semn că trebuie să iau analogul – deși meritam un „Hai, măi, nici măcar atât nu știi să faci?!”. Ei, bine, cuvintele și gesturile acestea aparent nesemnificative te marchează și îți rămân în minte și-n suflet. 

Iar când a plecat părintele Simeon de la Schitul Lacu, din Sfântul Munte Athos, a fost cu preotul Ștefan Nuțescu la Sfântul Paisie Aghioritul – care trăia atunci – să-l întrebe dacă e bine sau nu să vină în țară, că era după comunism. Bătrânul așa făcea, mergea chiar și prin țară pe la părinți mai tineri să ceară sfat – dovadă de mare smerenie. Iar Sfântul Paisie Aghioritul i-a zis: „Da, întoarce-te în România, că vei fi de folos multora și-i vei ajuta”. Deci a plecat cu binecuvântare și de acolo, din Grădina Maicii Domnului. 

„Eu așa mi-am propus: chiar ultimul monah dacă aș fi, să am vrednicia asta de a-l urma”

Pentru mine, părintele Simeon este cel mai frumos călugăr pe care l-am cunoscut. Deși știu că de multe ori nu sunt la statura unui monah adevărat sau nu fac ceea ce ar trebui, niciodată nu-mi pare rău că am luat-o pe calea asta și că, iată, prin această decizie l-am cunoscut pe bătrânul, un monah autentic. După plecarea părintelui Simeon, am rămas cu un dor, așa... mai ales în momentele grele. Datorită lui, însă, nu mi-e frică de moarte. Nădăjduiesc că va mijloci bătrânul și pentru mine. 

Am avut și în lume un părinte duhovnic foarte bun, dar în viața monahală parcă e mai greu. Și e un mare ajutor să ai un duhovnic așa cum a fost părintele Simeon. Adică, sunt alte ispite, lupta e altfel, mai asumată. Vrei sau nu vrei, Dumnezeu te ajută și te maturizezi.

Știți ce ne spunea? „Măi, până pe la 82 de ani nu prea i-am simțit vârsta. Dar după 85, am văzut și am simțit că lucrurile se schimbă”. Noi, când îl auzeam, că aveam 30 sau 40 și ceva de ani, ne mai amuzam... Și de asta îi spuneam „voinicul”. Efectiv, să-l fi văzut cum era, plin de energie, nu se lăsa deloc și era plin de viață. E clar că lucra harul lui Dumnezeu. Și uneori pleca în pelerinaje sau – cum am spus – pe la fiii lui duhovnicești și îl vedeai cum își făcea bagajul atent și era nerăbdător, așa, ca un copil care așteaptă să plece în plimbare. Iar când pleca, noi simțeam. Îl întrebam: „Părinte, dar cât stați?”. Dacă stătea o săptămână, era binișor. Dar dacă stătea două, ispitele erau mai mari. Simțeam că se va întâmpla ceva în zilele respective. Deci, încă de atunci simțeam, într-un fel, lipsa lui. 

Însă, consider că și plecarea bătrânului tot spre folosul nostru este, că așa creștem. Dacă ne-ar ține părinții numai în brațe cât suntem mici și nu ne-ar da drumul, nu am învăța să pășim. Iar părintele Simeon ne-a dat modelul, exemplul. Ne-a arătat cum trebuie să facem. Deși acum ne smerim, de multe ori, că nu suntem cum ar vrea el, poate, dar faptul că avem un reper ca el ne responsabilizează foarte mult. Eu așa mi-am propus: chiar ultimul monah dacă aș fi, să am vrednicia asta de a-l urma. 

Lecție de ascultare și de viață

De altfel, după cum a profețit părintele: „O să mergi și tu în urma celorlalți șchiopătând, așa, ca o oaie bătrână și bolnavă”. Și așa este – dacă mai demult poate umblam cu nasul pe sus, că sunt cineva, acum mă smeresc cu boală, cu suferință, cu necazuri. Chiar și Sfinții Părinți spuneau că, în vremurile din urmă, vor fi multe necazuri și suferințe. Deci, dacă ne dă Dumnezeu un dar, să nu ne mândrim, iar de nu ne dă, să nu deznădăjduim. Că și părintele spunea: „Nici Dumnezeu nu știe cum să Se mai poarte cu noi”. Că dacă nu ne dă, nu suntem mulțumiți, suntem mâhniți și căutăm fericirea în surogate care știm că oricum nu ne împlinesc, iar dacă ne dă, ne mândrim”. Până învățăm cum să ne purtăm cu adevărat, cum să punem acea temelie bună a smereniei... stăm așa, în neputințe. 

Și părintele Simeon a avut încercări mari, atât în Muntele Athos, cât și acasă. A fost un om care s-a jertfit mult... Pe mine m-a impresionat mult un episod, și mi-a fost de povață. Ne povestea că, mai demult, era în trapeza mănăstirii și un părinte cu funcție, cu răspundere acolo, l-ar fi mustrat, iar fi atras atenția. Iar el s-a justificat, a adus argumente pentru fapta lui în fața celorlalți frați din obște. Iar părintele stareț l-a luat la o parte și i-a zis: „Părinte Simeon, să știi că nu e bine ce ai făcut”. Iar el i-a zis: „De ce? N-am avut dreptate?”. Și starețul i-a răspuns: „Ba da, dar ai încălcat principiul autorității”. Atunci, când mi-a spus despre întâmplarea aceasta, nu mi-am dat seama; dar, pe parcurs știți cât m-a ajutat cuvântul ăsta? Că sunt multe influențe – și din afară, dar și din interior. Deci, chiar dacă părintele a avut dreptate, trebuia să nu se justifice de față cu ceilalți, că Dumnezeu l-a pus pe părintele acela în funcția respectivă. Deci... avea o atenție părintele la astfel de nuanțe... un monah autentic!

„O responsabilitate duhovnicească care ne obligă”

În ultima perioadă, când și mie îmi era greu, am simțit că părintele mă pomenea la rugăciune. Și am văzut lucrul ăsta, pentru că suferea și el. Eu simțeam chinul meu și lupta mea duhovnicească iar el, la rândul lui, nu mai putea fizic. Și avea conștiința datoriei, pomenindu-i pe toți la Psaltire, până la urmă. Eu rar am văzut asta. O responsabilitate duhovnicească care ne obligă. Părintele nostru egumen are mult din duhul părintelui Simeon. Un om de jertfă, de slujire și nădăjduim să ne ajute Dumnezeu să le împlinim pe toate. 

Părintele Simeon a fost un luptător până la sfârșit. Cânta, își ținea curajul și se ruga, deși era slăbit și aparent fără putere. Sfinții Părinți spun că în ceasul de pe urmă vine vrăjmașul, mai ales că te vede slăbit și neputincios. Dar, cu rugăciunea și cu moralul ținut sus, părintele Simeon a izbândit. Iar ăsta nu-i puțin lucru!

Noi nu încercăm să facem din el mai mult decât a fost. Deși, tot ce am spus ține de firesc. Sfântul Sofronie Saharov spunea că, atunci când trăiești lângă un sfânt, el se comportă așa de normal și de natural, încât nici nu realizezi, deși stai lângă el. Ba chiar mai mult, poate îți permiți unele lucruri, ca și când ai fi cu un om normal. Și abia după aceea îți dai seama cu cine ai avut de-a face. Cam în sensul acesta – sigur, păstrând proporțiile – m-am simțit și eu. Iar acum, după plecarea părintelui, realizăm pe cine am avut lângă noi. 

Părintele Simeon ne-a păzit mult cu delicatețea lui, dar și cu rugăciunea și milostenia. Punea mult accentul pe a nu-l răni, a nu-l jigni pe celălalt nici măcar cu privirea. Iar când eram la bucătărie, din ce aduceau oamenii, cred că 80% dădeam la săracii care veneau. Iar părintele Simeon însuși le dădea bani de multe ori. Spunea că rugăciunea și milostenia sunt ca aerul. Și, cu toate că dădea mult celor săraci și oropsiți, niciodată n-am simțit că ne lipsește ceva. Bine, nici nu ne trebuiau nouă prea multe, dar n-am avut neajunsuri.