Cum se tâlcuiește cererea „vie împărăția Ta” din Rugăciunea Domnească?

După ce invocăm numele Tatălui, al Părintelui nostru, Creatorul și Stăpânul a toate, după ce am devenit fii ai Săi și frați ai Domnului Iisus Hristos după har, prin înfiere, și după ce intrăm în comuniune cu ceilalți frați ai noștri, în duh, îi cerem, printr-un șir de șapte cereri, la modul cel mai firesc și simplu, cele de folos sufletește și trupește pentru existența noastră.

Încercând o analiză a celei de-a doua cereri, „vie împărăția Ta”, un punct de plecare îl constituie poziționarea învățăturii Mântuitorului despre împărăția lui Dumnezeu în centrul învățăturilor Sale și al Noului Testament. În Vechiul Testament, termenul de „împărăție” este înțeles ca o realitate prezentă a poporului lui Israel în viața sa: Dumnezeu locuiește în mijlocul poporului Său, îl conduce, îl învață, îl pedepsește când greșește.

„Împărăția lui Dumnezeu este atât prezentă, cât și viitoare”

Totul depinde de respectarea voii lui Dumnezeu. De aceea, ideea unei alte împărății viitoare nu se găsește în primele secole de existență a poporului israelit. Însă, odată cu robia sub alte popoare și apariția profeților, apare această idee a împărăției așteptate, prin care poporul ales se va restabili religios și politic, iar Dumnezeu îi va aduce izbăvirea. Această împărăție așteptată va fi instaurată de Mesia, așa cum ne-o prezintă Sfinții Evangheliști, prin biruința binelui asupra răului, având caracter eshatologic, pe de o parte, când Fiul Omului va veni sa judece lumea, sau înfățisându-o ca o realitate prezentă, ca un bun pe care fiecare dintre noi trebuie să-l câștige. Împărăția lui Dumnezeu este atât prezentă, cât și viitoare; a început deja prin venirea Domnului nostru Iisus Hristos, se dezvoltă în această lume și se definitivează în veacul viitor, după a doua venire a Domnului.

De ce să dorim venirea Împărăției lui Dumnezeu?

Sigur, ne putem întreba: de ce îi cerem lui Dumnezeu să vină împărăția Sa, știut fiind că Dumnezeu este Împărat peste cer și peste pământ dintotdeauna?

Sfântul Grigorie de Nyssa ne oferă o explicație frumoasă a acestei cereri, ca de altfel a întregii Rugăciuni Domnești: „Când cerem să vină la noi Împărăția lui Dumnezeu, cerem aceasta prin puterea lui Dumnezeu. Cer să mă izbăvesc din stricăciune, să mă eliberez de moarte, să fiu dezlegat de legăturile păcatului și să nu mai împărățească asupra mea moartea, să nu mai lucreze împotrivă tirania morții, să nu mai fiu sub stăpânia celui ce mă războiește, să nu mă mai ducă acolo prin prinsoare în păcat, ci să vină la mine Împărăția Ta, ca să se mute în neființă patimile ce mă stăpânesc și împărățesc acum peste mine.”

Iată una din interpretările acestei cereri: vie, Doamne, Împărăția Ta, în inima mea și a semenilor mei, adică a tuturor oamenilor pe care i-am mărturisit mai devreme frați, în cererea dintâi.

„Cel care cere să vină împărăția, strigă, de fapt, după ajutorul Sfântului Duh”

Dorința aceasta este, de fapt, strigătul nostru după ajutorul lui Dumnezeu ca să ne eliberăm din robia patimilor, a împărăției pământești și să dobândim împărăția cea veșnică, care era în noi, dar am pierdut-o căzând din har prin căderea protopărinților noștri, împărăție pe care am câștigat-o prin jertfa lui Hristos, dar pe care o putem pierde de fiecare dată când devenim robii propriilor slăbiciuni și acceptăm de bunăvoie păcatul în noi.

Această izbăvire și curățire o cerem prin puterea lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt. Ajungem acum la un alt înțeles limpede al cererii de-a doua, despre care ne vorbește Sfântul Apostol și Evanghelist Luca în Evanghelia sa - că cel care cere să vină împărăția, strigă, de fapt, după ajutorul Sfântului Duh: „vie Duhul Tău cel Sfânt peste noi și să ne curățească”. Spune Sf. Grigorie de Nyssa că ceea ce Sf.  Ev.  Matei a numit Împărăție, Sf. Ev. Luca a numit Duh Sfânt. Duhul este Împărăție. Iar lucrarea Duhului de a curăți și ierta păcatele îndumnezeiește și eliberează creatura. Când Duhul Sfânt locuiește în noi, viața noastră este plină de lumină, dragoste și bucurie. Când ne frământă dorul după avere, inima nu mai dobândește comorile cerești.

„Împărăția cerurilor se sălășluiește în cei smeriți și blânzi, moștenitorii unor făgăduințe”

Dacă am împărți averile în mâinile săracilor, le-am da lui Dumnezeu și astfel am da și inima noastră Lui. Așa au făcut toți cei ce s-au lepădat de cele pământești, care au trăit în rugăciune, cu mintea la viața veșnică, unde sunt harul și bucuria adevărată. Peste aceștia s-a odihnit Duhul Sfânt, peste „cei smeriți, cu duhul umilit și care tremură la cuvântul Meu”. (Is 66,2), spune Proorocul Isaia, lucru afirmat și în Noul Testament de Mântuitorul: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția cerurilor” (Mt 5,3), „fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (Mt 5,5).

Deci Împărăția cerurilor se sălășluiește în cei smeriți și blânzi, moștenitorii unor făgăduințe. Se înțelege că nu acest pământ, de acum, ni l-a dat spre făgăduință, ci „împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”(Mt 25,34). O împărăție pe care începem să o gustăm de aici, căci cel care are statornicie neschimbată în bunătate, blândețe, smerenie, de aici se liniștește în Domnul, de aici poartă Împărăția. Dacă nu ne-am împărtășit de Domnul în viața aceasta, cum vom putea avea părtășie cu El în viața veșnică? Aici este o pregustare a celor veșnice, dincolo - odihna în ele. Așadar, lucrarea Duhului Sfânt aduce îndumnezeirea omului, revenirea la starea inițială de împărat, așa cum l-a făcut Dumnezeu.

În Scriptură scrie că Împărăția Cerurilor este înlăuntrul nostru. Această cerere  face referire și la o instaurare a Împărăției lui Dumnezeu în lume?

Dacă ne întoarcem la originile noastre, prin creație, noi, oamenii, suntem purtători de Dumnezeu. După învățătura Bisericii, omul este zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Cu sufletul și trupul, având în vedere dihotomia dintre trup și suflet împreună create (Facere 1,26), omul a fost zidit după chip, iar după voință a fost zidit spre asemănare. Această asemănare cu Creatorul trebuie să o dobândească prin efortul lui, voința lui liberă. Sf. Grigorie de Nyssa spune: „suntem după chip prin creație, iar după asemănare prin noi înșine, prin voința noastră liberă”. Deci Împărăția lui Dumnezeu este în noi încă de la creație, iar Sf. Ev. Luca spune: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru!” (Luca 17,21). Este înlăuntrul nostru sau ar trebui să fie, pentru că Dumnezeu nu intră cu sila, ci numai atunci când găsește loc să se așeze în inimile noastre. Și când găsește? Când inima noastră nu este cucerită de patimi: iubirea de averi, de plăceri, de mărire. Patimile ne împuținează libertatea, ne apropie de moarte și ne duc la pierderea Împărăției.

„Fericirea este numai în Hristos”

Omul de azi acordă prea puțină atenție vieții spirituale și mai multă grijilor pământești. Înjugat la cele vremelnice, nu-și dă seama că fericirea nu poate veni decât trăind în comuniune cu Dumnezeu, cu Biserica, respectând poruncile divine. Iar starea de bucurie sufletească nu ne-o poate garanta decât prezența lui Dumnezeu în inimile noastre. Se neglijează tocmai ce este vital pentru existența omului: rugăciunea, prin care invocăm prezența și ajutorul lui Dumnezeu în tot ce facem. Nu există fericire pământească deplină. Orice împărăție pământească nu poate asigura decât o fericire efemeră. Nu putem nega că nu avem nevoie și de cele materiale pentru traiul nostru, de micile bucurii pe care ni le oferă viața, pentru că însuși trupul nostru, prin consistența sa, are nevoie de cele pământești dar, dacă ne legăm prea mult de ele, devenim robii lor. Căci „unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Luca 12,34), zice Mântuitorul. Fericirea este numai în Hristos.

„În Împărăția viitoare nu mai există nici rob, nici stăpân”

Dacă până acum am subliniat aspectul subiectiv al cererii despre care vorbim, în care Îl rugăm pe Dumnezeu să împărățească în inimile noastre, partea obiectivă a cererii se referă la rugămintea pe care o adresăm de a aduce Împărăția Lui peste întreaga lume. Deși Împărăția lui Dumnezeu este prezentă în Biserica lui Hristos încă de la întruparea și coborârea Lui în lume, deși este prezentă în sufletele noastre prin lucrarea Sfântului Duh, ori de câte ori Îl mărturisim pe Dumnezeu prin faptele noastre, totuși Îi cerem să vină deplin, cu toată puterea, când va crede de cuviință, pentru a doua oară, când vor fi învierea morților și Judecata de Apoi. Atunci Împărăția Sa se va stabili pentru totdeauna în cer și pe pământ. Această împărăție o cerem nouă, deplină, diferită de împărățiile lumesti, cu robi și stăpâni, cu legi alcătuite de oameni, în care nimeni nu este liber, ci toți suntem robii propriilor patimi. În Împărăția viitoare nu mai există nici rob, nici stăpân, ci există stăpânie prin libertate. Toate cele ce stăpânesc acum se vor face nevăzute.

Despre momentul Parusiei ne relateaza Sf. Ev. Ioan în Apocalipsă, când face referire la Judecata de Apoi, la Cerul nou și Pământul nou, la Noul Ierusalim și la momentul apropiat al venirii.

„Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moartea nu va mai fi…”

„Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut și marea nu mai este. Și am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Și am auzit din tron un glas puternic care zicea: iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va sălășlui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Însuși Dumnezeu va fi cu ei. Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moartea nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu va mai fi, căci cele dintâi au trecut.” (Apoc 21,1-4). „Iată, vin curând și plata Mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui. Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, începutul și sfârșitul” (Apoc 22,12-13). „Și Duhul și mireasa zic: vino. Și cel ce aude să zică: vino. Și cel însetat să vină, cel ce voiește să ia în dar apa vieții” (Apoc 22,17). Căci, „Cel ce mărturisește acestea zice: da, vin curând” (Apoc 22,20).

Biserica lui Hristos, așezată în lume, preînchipuie Împărăția lui Dumnezeu?

Odată cu întruparea și coborârea Mântuitorului, a coborât și Împărăția Sa pe pământ. Iar, de la Cincizecime, Împărăția este prezentă și în Biserică și implicit în sufletele noastre, ca fii ai Bisericii. Deci Biserica lui Hristos preînchipuie Împărăția lui Dumnezeu, pentru că numai în Biserică ne împărtășim de darurile Duhului Sfânt, iar prin Duhul Sfânt existent în Biserică se continuă în lume opera mântuitoare a Domnului. Prin darea lui Petru a cheilor Împărăției cerurilor se identifică Împărăția cerurilor cu Biserica, hotărârile luate în Biserică fiind recunoscute și în ceruri: „orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Matei 16,19).

Vrednicul de pomenire, mitropolitul Bartolomeu Anania spunea că „Împărăția Cerurilor vine spre noi în măsura în care noi pășim spre ea”. Cum trebuie să ne pregătim pentru a fi vrednici de această Împărăție, a cărei venire o cerem în fiecare zi?

Înaltpreasfințitul Mitropolit Bartolomeu Anania face analogie între starea de smerenie a fiului risipitor și modul în care noi ne apropiem de Împărăție. Fiul risipitor hotărăște întoarcerea la tatăl său. Acesta din urma îl vede, este cuprins de milă, aleargă, îi cade pe grumaz și-l sărută. Îl astepta. Iar fiul știa că-l va primi. Tot așa ne asteaptă și Hristos. Dacă am greșit, să nu deznădăjduim, ci în smerenie să ne întoarcem la Tatăl nostru Care ne va ierta, căci, în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu, și Dumnezeu ne întinde mâna Sa. Numai să vrem. Toată viața noastră pe pământ este o luptă continuă cu noi înșine, o rugăciune neîntreruptă în care invocăm ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului și al sfinților.

„Să nu ai părtășie cu Cel Care te-a creat este cea mai mare durere în viața viitoare”

Suntem convinși că cei care s-au luptat înaintea noastră și au biruit, au primit răsplata. Mă gândesc la locașurile cele frumoase, la sfinții îngeri, slăviții cuvioși, sfinții mucenici, arhiereii care se veselesc „față către față” cu Cel după care au dorit. Nu cred că există durere mai mare în cer și pedeapsă mai cruntă în viața viitoare, decât aceea de a nu avea părtășie cu Cel Care te-a creat, pe care L-ai preaslăvit toată viața sau ar fi trebuit să-L preaslăvești. Vedeți numai când ne pierdem părinții trupești, câtă durere ne cuprinde! Dar respectând poruncile lui Dumnezeu, practicând virtuțile creștine - credința, nădejdea și dragostea - și rămânând ancorați în Biserică, ne pregătim pentru Împărăție. Cu siguranță ni se va deschide drumul spre ea. Numai să avem îndrăzneală, căci scopul vieții noastre este mântuirea, dobândirea vieții veșnice.

Prin această cerere „vie împărăția Ta”, creștinul se roagă și ca  voia Tatălui ceresc să ajungă să fie tot mai deplină în viața sa. De ce este acest lucru important?

Sf. Maxim Mărturisitorul ne spune că, având harul înfierii, acest lucru ne obligă să cinstim numele Făcătorului nostru după har și să „ne silim să întipărim în viața noastră trăsăturile Celui ce ne-a născut, adică să-I sfințim numele pe pământ, să ne asemănăm Lui ca unui tată, să ne arătăm fii prin fapte și să preamărim pe Fiul natural al Tatălui, pricinuitorul acestei înfieri, prin tot ce gândim și prin tot ce facem.”

În toată această rugăciune de cerere nu facem altceva decât o mărturisire a lucrării Sfintei Treimi în viața noastră. Ne rugăm Creatorului să ne eliberăm de faptele noastre, sfințindu-i numele prin lucrarea Duhului Sfânt, Care îl face prezent pe Fiul în inimile noastre.

Care sunt roadele lăsării depline în voia lui Dumnezeu?

Decizia de a ne lăsa deplin în voia lui Dumnezeu în viața noastră ne aduce beneficii cum nu ne putem imagina. Poate uneori alegerile noastre sunt nepotrivite, suntem plini de temeri, nu știm calea cea bună, nu vedem nicio perspectivă; ne-am îndepărtat și suferința ne-a înconjurat. Să alergăm la Dumnezeu și la mijlocitorii noștri sfinți prin rugăciune și gândurile ni se vor limpezi. Dumnezeu ne poate aduce în centrul voii Sale desăvârșite. Desigur, avem libertățile noastre sufletești și trupești. Dar nu toate ne sunt de folos. Și Dumnezeu poate influența anumite lucruri în viața noastră cu un scop și, dincolo de ceea ce nouă ni se pare contrar voinței noastre, e voia lui Dumnezeu. De va fi să vină greul, spre încercarea noastră o face și spre ispășirea păcatelor; de va fi să vină izbăvirea, în ajutorul neputinței noastre e trimisă, știindu-ne slăbiciunea. Să le luăm și pe cele bune și pe cele rele ca din mâna lui Dumnezeu pentru că, în final, a Lui este biruința. Rugăciunea noastră nu va fi zadarnică, nu rămâne fără răspuns, fie el și mai întârziat, pentru că Dumnezeu voiește ca „toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim 2,4). Să ne rugăm Tatălui să vină să împărățească în sufletele noastre pentru a ajunge să împărățim cu Hristos în Împărăția cea veșnică. „Vino, Doamne!”