Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii - a Vameșului și a Fariseului

Începutul înnoirii noastre nu se poate face deci, altfel decât prin intrarea în rânduială, prin smerenie. De aceea pregătirea pentru Sfântul și Marele Post o începem cu smerenia, ca să o trăim în această vreme și apoi, cu ea să călătorim de-a lungul întregii vieți, știind că numai călătorind pe cea mai bună cale, vom avea odihnă sufletelor noastre în veacul de acum și în vecii vecilor.

Cea dintâi Duminică, a Vameșului și Fariseului, Sfinții Părinți au mai numit-o „vestitoare” a luptelor celor duhovnicești, pentru că prin ea, ca o trâmbiță, ni se vestește pregătirea de război împotriva dracilor, în postul care vine.

Primul semnal al acestei pregătiri de luptă ni-l dau cele trei stihiri, care se cântă îndată după Evanghelia Utreniei: Ușile pocăinței, În cărările mântuirii... și La mulțimea faptelor mele celor rele..., stihiri care ne umplu de umilință și ne răscolesc inimile. În lumina lor ne vedem cu sufletul și cu trupul întinate de mulțimea faptelor celor rele pe care le-am făcut; cu viața de până acum irosită în lenevire, iar ziua înfricoșatei Judecăți apropiindu-se înspăimântătoare. Ce vom face? Adâncă mâhnire și cutremurare ne cuprinde și ne umbrește sufletul. Dar, în același timp, se ivește și o rază de nădejde: milostivirea cea nemăsurată a lui Dumnezeu, puternicele rugăciuni ale Maicii Domnului și lucrarea curățitoare și înnoitoare a Pocăinței, ale cărei uși se deschid acum. Nădejdea ne întărește și ne dă îndrăzneală să strigăm cu zdrobire de inimă ca și Proorocul David: „Miluiește-mă Dumnezeule, după mare mila Ta!” Cele trei stihiri ne apleacă spre pocăință și totodată ne învață cum să o facem:

- întorcându-ne la noi înșine și cugetând la viața noastră păcătoasă;

- cu cutremur și cu teamă de înfricoșătoarea Judecată;

- cu nădejde și încredere în dumnezeiasca milostivire.

Simțămintele de teamă și nădejde, pe care ni le trezesc aceste stihuri, trebuie să ne însoțească nelipsit de-a lungul Sfântului Post; de aceea le vom auzi de acum înainte la utrenia fiecărei duminici, până în duminica a cincea.

Al doilea semnal de pregătire ni-l dă pilda evanghelică a Vameșului și a Fariseului (Luca 18, 10-14), la care cântările și citirile vecerniei și utreniei mereu ne vor îndemna să cugetăm:

„Să nu ne rugăm ca fariseul, fraților, că tot cel ce se înalță pe sine, se va smeri; ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vameșul strigând: „Dumnezeule, milostivește-Te spre noi păcătoșii!” sau „Fariseul biruindu-se de slava deșartă, s-a lipsit de bunătăți, iar vameșul, prin pocăință, s-a învrednicit de daruri...”.

Precum ne tâlcuiește Sinaxarul duminicii, pilda ne pune înainte două așezări sufletești: aceea a vameșului, pe care trebuie să tindem să o agonisim, și cealaltă a fariseului, de care se cuvine să ne ferim și să fugim. Pentru că smerenia și pocăința vameșului sunt puternică într-armare împotriva dracilor, iar mândria și înălțarea fariseului, început și izvor a tot păcatul. Căci prin mândrie, a căzut diavolul și tot prin ea Adam a fost izgonit din rai. Iar toată tămăduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob și a răbdat moarte de ocară pe Cruce.

Pilda ne arată pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vameșul om păcătos; acesta însă, prin smerenie, s-a întors mai îndreptat decât acela la casa sa. Recunoscându-și păcatul, vameșul a dobândit dreptatea, fără osteneală și degrabă; și ca el, toți cei ce s-au smerit, precum ne arată și minunata cântare de la vecernia duminicii: „Atotțiitorule Doamne, știu cât pot lacrimile! Că pe Iezechia din porțile morții l-au ridicat, pe cea păcătoasă din păcatele cele de mulți ani au mântuit-o; iar pe vameșul, mai presus decât pe fariseul, l-au îndreptat”. Iată, dar, smerenia curăță degrabă și ușurează povara păcatului, precum Însuși Domnul o spune: „Tot cel ce se smerește se va înălța” (Luca 18, 14).

Dar înălțarea este mai mult decât curățire de păcate. Îndată ce omul se curăță de păcat, începe să lucreze harul, care sălășluiește întru el și pe care păcatul nu-l lasă să lucreze. De aceea Apostolul spune: „Domnul, celor smeriți le dă har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrător harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogată a tuturor virtuților. Așa cum mândria este izvor a toată răutatea, smerenia este izvorul a toată virtutea: pe de o parte se usucă răul de la izvor, pentru că este potrivnică mândriei; iar pe de alta, fiindcă este prielnică creșterii tuturor virtuților.

Lucrarea smereniei, însă, nu se oprește aici. Întocmai ca și bogăția pământească, bogăția cea duhovnicească a virtuților este primejduită de vrăjmașii cei nevăzuți, dracii. Cum ne fură ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sf. Maxim Mărturisitorul: „Când omul se străduiește cu virtutea și cunoștința duhovnicească, se apropie de el dracii mândriei, ai slavei deșarte, ai dorinței de a plăcea oamenilor și ai fățărniciei, care nu numai că nu-l împiedică de la virtute, ci îl și ajută cu prefăcut vicleșug, pentru ca apoi să-l tragă spre cele de-a stânga” (Răsp. către Thalasie, 56, Filoc. vol. III). Se apropie viclenii de lucrătorul virtuții și-i șoptesc: „Mari lucruri faci: postești, te rogi, te nevoiești, faci milostenie, ești mai presus decât ceilalți oameni”. Dacă omul ia aminte și începe să se încreadă în sine, să se înalțe, cade ca fariseul cel drept dar lăudăros, își pierde rodul ostenelilor, fiindcă „tot cel ce se înalță, se va smeri” (Luca 18, 14).

Este adevărat ceea ce spun necurații cu vicleșug, că mare lucru face cel ce săvârșește binele, pentru că toate faptele bune sunt mari și vrednice de cinste. Dar sunt așa nu pentru că le face omul, ci pentru că sunt roade ale Duhului Sfânt, fără de care nu putem face nimic. De aceea ne învață Domnul: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: slugi netrebnice suntem, căci am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).

„Lucrează și veghează” ne învață Sfinții Părinți. Lucrează toate faptele cele bune, dar nu fii fără de grijă de rodul lor, ci păzește-l de tâlharii cei nevăzuți. Iar putere nebiruită împotriva lor și cămara cea mai sigură pentru comorile cele duhovnicești, de care nu se pot apropia tâlharii-draci, este smerenia. Odată, Cuviosul Antonie a văzut toate cursele vrăjmașului ca o mreajă întinsă pe pământ și suspinând, a zis: „Oare cine poate scăpa de ele?” Și a auzit un glas zicând: „Smerenia”. Altădată, diavolul îi spune Cuviosului Macarie cel Mare: „Multă silă îmi faci Macarie, și n-am nici o putere asupra ta. Căci iată, orice faci tu, fac și eu: postești tu, dar și eu nu mănânc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru mă biruiești tu”. Și l-a întrebat Ava Macarie, care este acel lucru; și i-a răspuns diavolul: „Smerenia ta, din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.

Iată deci, cât de minunat dar este smerenia:

- curăță cu lesnire tot păcatul;

- este prielnică sporirii virtuților;

- este cămară nefurată a faptelor bune și armă nebiruită împotriva mândrilor draci.

De aceea nici nu se putea mai potrivită pregătire pentru Sfințita Patruzecime decât îndemnul la smerenie. Căci ce facem noi în vremea postului? Ne curățim de păcate prin pocăință și smerenie, ne străduim la săvârșirea faptelor bune, ne silim să păzim nefurat rodul duhovniceștilor nevoințe și ne războim cu duhurile răutății. Or, pe toate acestea le împlinește smerenia cu multă lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai în Postul Mare. Toată viața pământească este o luptă cu duhurile răutății, curățire de păcat și împodobire cu virtuți. De aceea întotdeauna, și nu numai în post, avem trebuință de smerenie. Domnul Hristos ne-a dat multe învățături mântuitoare, arătându-ne El Însuși cu pildă, cum să le facem. Ne-a iubit mai presus de orice și ne-a învățat să ne iubim și noi la fel: „Așa să vă iubiți unii pe alții, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 34); apoi S-a dat pildă de smerenie, zicând: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29). Toată viața Domnului este o neîntreruptă și negrăită smerenie. S-a născut smerit în grajd de vite, a trăit smerit, a murit mai mult decât smerit. „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). De aceea, Sf. Isaac Sirul a numit smerenia „veșmânt al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost îmbră-cat în toată viața Sa pământească. Dar nu numai că a fost îmbrăcat cu ea, ci El Însuși a fost întruparea smereniei, încât putem spune că El este „smerenie” precum este „dragoste”. Îndem-nându-ne să învățăm de la El smerenia, Mântuitorul ne-a arătat în toată viața Sa ce este smerenia și ne-a lăsat-o drept cale, pe care să călătorim toată vremea vieții noastre. Despre această cale a smereniei auzim la otpustul din Joia Mare: „Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Cel ce din nemăsurata Lui bunătate, calea cea mai bună, adică smerenia, ne-a arătat nouă de când a spălat picioarele ucenicilor și până la Cruce și la îngropare, smerindu-Se pentru noi...” Ne-a lăsat, deci, smerenia drept cea mai bună cale, pe care să călătorim în toată vremea vieții noastre.

Cu adevărat, smerenia este cea mai bună cale, pentru că am văzut de câte daruri ne învrednicește smerenia. De aceea și Părinții Patericului spuneau: „Fără smerenie nu-i nădejde în mântuire” sau „Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”, iar Ava Dorotei: „Mai mult decât orice avem trebuință de smerenie”.

Dar pe lângă bogăția de daruri arătată mai sus, smerenia mai are încă unul și mai mare. Ni-l arată Mântuitorul când zice: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

Viața aceasta pământească este plină de durere și suspin. „În lume necazuri veți avea” ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apostolul adaugă că: „Prin multe suferințe trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu” (F. Ap. 14, 22). Abia la sfârșitul ei, nădăjduim să mergem „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”, să dobândim odihna și pacea mult dorită și negăsită pe pământ. Domnul însă ne-a încredințat că, aici pe pământ, putem avea odihna sufletelor noastre, și anume prin smerenie.

Oare nu este un semn al vremii noastre această zbuciumare, frământare, istovire, căutare și neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihnă și liniște. S-au făcut „case de odihnă” și „stațiuni de odihnă” pentru oamenii neurastenizați; s-au inventat metode de odihnă, de relaxare, încât parafrazând cuvântul Avei Dorotei „omul de azi, mai mult decât orice, are nevoie de odihnă”, ne întrebăm de ce nu o găsește? „Învățați-o de la Mine, Cel smerit, ne îndeamnă Domnul, și veți avea odihnă sufletelor voastre!” Prea încrezător în puterile sale, prea lăudăros cu isprăvile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai bună a smereniei, s-a înstrăinat de izvorul a tot binele și nu mai are odihnă. Dar „sufletul omenesc nu-și poate găsi odihnă, fără numai în Dumnezeu” (Fer. Augustin). Smerenia, însă, ne așează dintr-o dată în starea firească a existenței noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care să se adauge la viața noastră duhovnicească, ci este o așezare fundamentală a omului, care se vede în prezența lui Dumnezeu, îi recunoaște atotputernicia, se uimește în fața măreției Lui, apoi își vede micimea și nemernicia sa, și recunoaște smerit că tot ceea ce are, și însăși existența lui, este un dar al negrăitei iubiri și milostiviri dumnezeiești, fără de care nu poate nimic.

Începutul înnoirii noastre nu se poate face deci, altfel decât prin intrarea în rânduială, prin smerenie. De aceea pregătirea pentru Sfântul și Marele Post o începem cu smerenia, ca să o trăim în această vreme și apoi, cu ea să călătorim de-a lungul întregii vieți, știind că numai călătorind pe cea mai bună cale, vom avea odihnă sufletelor noastre în veacul de acum și în vecii vecilor.

(Părintele Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 11-16)

De la același autor

Ultimele din categorie