Sfântul Teofan Zăvorâtul despre cum să ne mântuim prin pocăință

Am căzut prin mâncare, să ne străduim a ne ridica prin post; am căzut prin părerea de sine, să ne sculăm prin defăimarea de sine; am căzut prin nepocăință, să ne sculăm prin lacrimile străpungerii; am căzut prin lenevie și uitare de Dumnezeu, să ne sculăm prin grija de mântuire și frica de Dumnezeu; am căzut dedându-ne plăcerilor, să ne sculăm prin viețuire aspră și îndurare de bună voie a lipsurilor; am căzut prin înstrăinarea de Biserică, să ne sculăm prin mersul în casa lui Dumnezeu; am căzut ascultând cântece rușinoase și îngăduindu-ne să dansăm, să ne sculăm prin ascultarea cântecelor bisericești și prin metanii dese; am căzut prin multa vorbire, să ne sculăm prin tăcere; am căzut prin împrăștiere, să ne sculăm prin însingurare și păzirea luării aminte; am căzut prin ascultarea de vorbe deșarte și citirea de cărți deșarte, să ne sculăm prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și citirea de cărți mântuitoare.[…]

Mulțumirea de sine și îndreptățirea de sine sunt înșelarea cea mai pierzătoare în care vrăjmașul reușește să îi țină pe mulți oameni, și încă nu din cei mai răi. Această înșelare taie picioarele și oprește din mers. Cel ce se simte drept ce nevoie are să se neliniștească și să caute mult milă ? Scopul a fost atins - omul e drept; la ce să se mai ostenească ? Rămâne doar să se uite în jur, să se îngâmfe, iar pe ceilalți să îi defaime. De fapt, asta înseamnă a strica prin gând ceea ce ai dobândit prin osteneală, și a te pierde pe tine însuți. Iată de ce în învățăturile Sfinților Părinți sunt repetate fără încetare lecții de smerenie și defăimare de sine, și sunt înfățișate cu deosebită stăruință mustrări ale părerii de sine și înălțării de sine. […]


Avem obiceiul să spunem: „sunt păcătos", „sunt păcătoasă" – ce cuvinte plăcute lui Dumnezeu! Dar să ne îngrijim ca ele să nu fie doar rostite de limbă, ci și simțite de către inimă. Să ne convingem pe noi înșine că simțământul dreptății proprii este o abatere pe calea pierzării- și apoi, îndată ce se arată câtuși de puțin, să îl gonim ca pe un vrăjmaș cât se poate de primejdios, ce se strecoară ca să ne răpească bunul cel mai scump - îndreptățirea înaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arăta slăbiciune în nici o privință față de această ispită, să facem așa fel ca oricărei fapte și întreprinderi a noastre să-i meargă înainte simțământul păcătoșeniei noastre, și acesta să fie în fruntea tuturor. Dai milostenie ? Dă cu gândul: „nu sunt vrednic să primesc pentru ea mila lui Dumnezeu". Postești sau iei asupra ta vreo altă asprime trupească ? Să ai gândul: „alții își măresc prin nevoința asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon - trebuie să mă ostenesc pentru păcatele mele". Mergi la biserică ori săvârșești acasă rugăciune ? Să-ți spui: „să mă ostenesc, poate că Domnul se va milostivi și-mi va ierta păcatele". Și mai ales în lucrarea rugăciunii, când vă îndreptați cu mintea și cu inima spre Dumnezeu, să nu vă vedeți altfel decât ca pe oamenii cei mai neîndreptați și care au nevoie mai mult ca toți de milostivirea lui Dumnezeu, asemenea sfântului Pimen, care spunea: „eu mă văd ca pe un om cufundat în noroi până la grumaz, și numai gură are ca să strige: Dumnezeule, miluiește-mă !". Astfel orânduindu-ne lăuntric, prin harul lui Dumnezeu vom scăpa de înșelarea părerii de sine și vom îndepărta piedica cea mai însemnată din calea deschiderii ușii frângerii inimii - ușă prin care ieșind, în cele din urmă vom da și de ușa milostivirii lui Dumnezeu. Amin. […]


A venit gândul la mântuire; ai simțit primejdia rămânerii în păcat, te-ai hotărât să te îndrepți: ia seama să nu pierzi aceste mișcări ale sufletului tău, lăsându-le să treacă fără a le fi băgat în seamă ! Acesta e un dar al harului: nu îl disprețui și nu-l respinge. Ceea ce ți se insuflă să faci nu amâna pe mâine. Chiar astăzi intră înăuntrul tău și începe să socotești și să chibzuiești tot ce se cuvine, potrivit insuflării primite, să faci cu tine și pentru tine. După aceea, începe să umbli după rânduiala în care se sălășluiește și se aprinde harul biruitor: păzește postul, mergi la biserică, fă milostenie, încetează pentru o vreme treburile și grijile lumești, însingurează-te, citește dacă poți, cugetă la cele Dumnezeiești: și, lucrul cel mai însemnat, roagă-te - roagă-te cu mintea și cu inima ta și cazi la Domnul, cerându-i cu durere să-ți dăruiască ajutor ca să te birui pe tine însuți. Dacă vei face acest lucru cu toată sinceritatea, în cele din urmă va căuta Domnul spre cererea ta, te va umbri cu harul Său, va despietri inima ta și îți va da putere ca să frângi încăpățânarea voii tale. Sunt multe legături care nu îngăduie sufletului să se ridice și să meargă la Domnul.[…]


Prima capcană a vrăjmașului e tulburarea gândurilor. De obicei, el începe prin a semăna doar un gând, totuși în așa fel ca acesta să atingă inima și să se însămânțeze în ea. Îndată ce va reuși asta, îndată va aduna în jurul acestui gând care nu pare însemnat, iar uneori nici rău, un nor întreg de gânduri ce vin să se adauge, și încețoșează în acest chip atmosfera până atunci curată și luminoasă a sufletului. Prin aceasta, vrăjmașul își pregătește loc și întindere pentru lucrarea sa, și în scurtă vreme începe să lucreze în această ceață, rănind sufletul prin atacuri păcătoase, care lasă în suflet rană după rană. Aceste răni micuțe acoperă apoi sufletul din toate părțile pentru a se contopi, în cele din urmă, într-o singură rană dureroasă a așezării [dispoziției] sufletești pătimașe. Se întâmplă același lucru cu ceea ce pățește cineva care este împuns pe întuneric cu un ac ascuțit: capătă o rană, două, trei și așa mai departe pe tot trupul. Fiecare împunsătură pricinuiește suferință și lasă în urma sa o rană în care se fac puroi și coji - și așa, coajă după coajă, trupul devine tot o rană.


Așadar, luați aminte: în starea cea bună a sufletului gândurile nu se tulbură - și vrăjmașul nu are cum să lucreze, fiindcă el își începe toată lucrarea sa prin tulburarea gândurilor omului: iar el le tulbură prin mijlocirea unuia singur, pe care îl alege ca pretext, potrivit caracterului și îndeletnicirilor omului. Îndată ce reușește să sădească în inimă acest gând, se pornește viforul gândurilor; pacea și liniștea lăuntrică pier. Ei și atunci vrăjmașul se strecoară în inimă și începe să stârnească în ea, puțin câte puțin, mișcări pătimașe. Acesta este deja pasul al doilea! Și acum, ia aminte! Dacă vezi că se întâmplă în tine acest lucru, oprește-te, să nu mergi mai departe - deja e foarte rău. Tulburarea gândurilor poate că nu vei izbuti s-o bagi de seamă, fiindcă fără să vrem suntem prinși cu multe îndeletniciri; mișcarea patimii, însă, cum sa n-o bagi de seamă ? Mai ales atunci când hotărârea de a nu te supune ei e încă neatinsă. Dacă și asta este prea anevoie pentru tine, îți voi arăta un semn și mai palpabil. Bagă de seamă: îndată ce, ca urmare a momirii tale de către un singur gând și a tulburării, apoi, de către multe, se va petrece o răcire a inimii, să știi că în inimă s-au făcut deja răni și bube, chiar dacă ele nu se bagă deloc de seamă. Răcirea inimii față de slujirea lui Dumnezeu este o jumătate bună din drumul spre cădere - iar unii spun că e cădere sigură.


După aceasta, vedeți și singuri ce trebuie să facem, în ceea ce neprivește: nu îngădui să intre în inimă gândul dintâi, cel care te momește, și nu te împreuna cu el. Dacă vei respinge primul gând, vei strica toate cursele vrăjmașului și-i vei tăia orice putință de a lucre asupra ta și a te ispiti. De aici, iată ce lege a mântuirii reiese: a venit gândul ispititor ? Alungă-l. A venit iar ? Alungă-l iar. A venit un al doilea și un al treilea ? Și pe acestea alungă-le. Așadar, să gonești orice gând ispititor și să-l respingi cu mânie și cu supărare față de el - și vei fi cu desăvârșire liber de căderi. Vrăjmașul te va tot ispiti, se va încrâncena asupra ta; dar dacă nu vei înceta să lucrezi în acest fel, nu va putea să-ți facă nimic. Dimpotrivă, dacă te vei supune primei momeli a lui, el poate deja să îți sucească mințile. Strămoașa noastră, dacă l-ar fi alungat de la început pe șarpele-ispititor, n-ar fi căzut. Ea, însă, a intrat în vorbă cu el... a continuat, a continuat... s-a încurcat în cursele vrăjmașului și a căzut. La fel se întâmplă în privința orișicărei căderi! […]


Deci, amintește-ți de unde ai căzut și pocăiește-te! Cât de nefirească e starea noastră de acum ar trebui să simtă, pare-se, fiecare, necăjindu-se toată viața și încercând greutăți și lipsuri de totfelul: și totuși, nu se întâmplă așa. Unii se obișnuiesc atât de mult cu starea lor de cădere încât nici prin gând nu le trece că n-ar fi trebuit să fie așa, chiar încearcă să aducă dovezi cum că nici nu trebuie să fiealtfel. Ce jalnic! Jalnici sunt toți cei ce nu-și simt căderea si nu caută scularea. Cu atât mai jalnici sunt creștinii și cei care trăiesc având în față creștinismul. În fața noastră este casa mântuirii, și în ea ne-am împărtășit deja de puterile tămăduitoare ce lucrează în ea; este un lucru jalnic dacă am ieșit din ea, gustând mâncarea ce ne-a adus pierzarea. Dar e un lucru și mai jalnic dacă, stând afară, privim cu nepăsare pierderea și în lenevia noastră nu năzuim să intrăm înăuntru iarăși și să ne desfătăm de bunătățile aflate acolo. Așadar, treziți, fraților, sufletele voastre, dacă au adormit. Treziți-le zicând: „Scoală-te, suflete adormit și istovit în păcate - scoală-te, și te va sfinți Hristos! Ai fost deja sfințit, și știi ce mare este fericirea celor sfințiți! Umple-te iar de râvnă pentru același lucru și scoală-te! lată, acum este vremea bineprimită, iată, acum este ziua mântuirii !"
Am căzut prin mâncare, să ne străduim a ne ridica prin post; am căzut prin părerea de sine, să ne sculăm prin defăimarea de sine; am căzut prin nepocăință, să ne sculăm prin lacrimile străpungerii; am căzut prin lenevie și uitare de Dumnezeu, să ne sculăm prin grija de mântuire și frica de Dumnezeu; am căzut dedându-ne plăcerilor, să ne sculăm prin viețuire aspră și îndurare de bună voie a lipsurilor; am căzut prin înstrăinarea de Biserică, să ne sculăm prin mersul în casa lui Dumnezeu; am căzut ascultând cântece rușinoase și îngăduindu-ne să dansăm, să ne sculăm prin ascultarea cântecelor bisericești și prin metanii dese; am căzut prin multa vorbire, să ne sculăm prin tăcere; am căzut prin împrăștiere, să ne sculăm prin însingurare și păzirea luării aminte; am căzut prin ascultarea de vorbe deșarte și citirea de cărți deșarte, să ne sculăm prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și citirea de cărți mântuitoare.[…]


Deci, îngrijiți-vă din nou să vă cunoașteți păcatele și să vi le recunoașteți. A-ți cunoaște păcatele înseamnă a spune: “Am săvârșit cutare și cutare păcat“, iar a ți le recunoaște înseamnă a te osândi pe tine însuți pentru ele, zicând: “Sunt vinovat“, neîngăduindu-ți nici un fel de îndreptățiri și dezvinovățiri. “Am păcătuit, sunt vinovat“: aceste două spuse trebuie rostite mai înainte de orice și trebuie rostite cu sinceritate.
Uitați-vă în ce și cum ați păcătuit. Nu cred ca este greu să faceți asta. Poruncile sunt cunoscute, conștiință aveți: porunca arată ce trebuia să facem, iar conștiința mărturisește dacă am făcut sau nu. Patima pe care se cuvenea s-o biruim și păcatele cu care îl necăjim cel mai mult pe Domnul nu pot să se ascundă de luarea noastră aminte: ele stau pe primul plan și ne înghesuie conștiința fără a putea fi alungate. Aceasta este, după cuvântul Domnului, nici măcar andrea, ci bârnă în ochi. Iată, asupra lor puneți toată asprimea cercetării și osândirii de sine: fiindcă este viclenie în inima noastră păcătoasă, viclenie potrivit căreia ea este gata să se judece cu asprime în toate privințele, afară de boala sa morală principală – în vreme ce orice altceva afară de păcatele principale sunt moralmente niște nimicuri. Și reiese că dacă nu luăm aminte cu asprime, suntem în stare numai să strecurăm țânțarul și să înghițim cămila în vasul nostru cel lăuntric. Tocmai această nedreptate să o îndrepte fiecare în sine mai înainte de toate, adică să-și cunoască patima principală și păcatele sale principale, și să se osândeasca pentru ele fără să își îngăduie nici un fel de îndreptățiri. Iar după ce faci asta, nu ai decât să te întorci și spre celelalte păcate, de însemnătatea adoua, care față de cele dintâi pot fi numite mici, săvârșite rar, fără voie, întâmplătoare. Pentru aceasta, cercetează cele zece porunci și Fericirile, și vezi: ce poruncă ai încălcat și ce virtuți sunt neîndestulătoare în inima ta? Într-o oglindă curată, când te uiți în ea cu ochii deschiși și neacoperiți, se văd și cele mai mici bubulițe de pe față: la fel se vădesc și toate păcatele noastre în cuvintele, faptele și gândurile noastre atunci când ne punem conștiința să se privească în oglinda poruncilor lui Dumnezeu, care sunt arătate în cuvântul lui Dumnezeu. Rămâne doar să adăugăm la aceasta osândirea de sine, recunoașterea vinovăției noastre - și asta va veni atunci când vom lepăda orice îndreptățire de sine prin orice pretext, când nu ne vom mai dezvinovăți nici prin temperament, nici prin împrejurări, nici prin natura serviciului nostru și a relațiilor cu ceilalți, nici prin distrageri, nici prin neștiință: într-un cuvânt, prin nimic; când vom face în așa fel ca îndată ce ne-am băgat de seamă păcatul să spunem cu sinceritate: „Sunt vinovat! Sunt vinovat, nu am nici un răspuns înaintea lui Dumnezeu !".


După ce ne-am recunoscut păcatele, trebuie să plângem pentru ele, să ne străpungem pentru că le-am făcut. Cel ce a spus cu sinceritate: „Sunt vinovat" nu e departe de a spune: „De ce am făcut toate astea ?", de a-i părea rău pentru păcate, de a se rușina, de a se îndurera înaintea Domnului, de a se înfricoșa de judecata Lui și de necazul care îl așteaptă pe cel ce va rămâne neîndreptățit întru păcatele sale ! Totuși, aceasta cere să îți dai osteneală, silință cu tine însuți - fiindcă este o împietrire a inimii potrivit căreia, chiar recunoscându-și păcatul și neavând cu ce să se dezvinovățească pentru el, omul spune: „Și ce dacă ?" Iată că trebuie să apucăm de mânerul meditației ciocanul zdrobitoarelor adevăruri Dumnezeiești și să lovim cu el inima împietrită până ce se va înmuia, se va frânge și va suspina. Adu-ți aminte de negrăitele mile ale lui Dumnezeu arătate față de tine în zidire, în purtarea de grijă și, mai presus de toate, în răscumpărare, precum și de nerecunoștința ta; adu-ți aminte de desăvârșirea firii tale, pe care tu ai înjosit-o; adu-ți aminte de soarta cea amară pe care o meriți și care, poate, nici nu e departe de tine; adu-ți aminte de tihna dinainte și de împovărarea de acum a duhului; adu-ți aminte de câte ori ai zis: „N-o să mai fac ! N-o să mai fac !", însă tot ai păcătuit, chiar mai mult și mai cu încăpățânare decât înainte; adu-ți aminte că nimeni nu te-a silit, ci singur, după năravul tău cel rău, ai păcătuit și L-ai jignit în față pe Dumnezeu, Care vede toate - și mâna cu care El voia să te oprească i-ai dat-o la o parte. Adu-ți aminte de moarte, de judecată, de iad; adu-ți aminte și toate celelalte prin care ai nădejde să frângi inima ta încăpățânată. Neliniștește-o în tot chipul, stârnește-o și pune-o în mișcare. La aceste cugetări adaugă rugăciunea către Domnul, ca El, Stăpân fiind al tuturor, să-ți dea stăpânire peste inima ta și, intrând ca focul, să topească încăpățânarea inimii tale și să te izbăvească de nesimțirea cea împietrită, întrebuințează toate mijloacele legiuite ca să ajungi a suspina din inimă, fiindcă aceasta este rădăcina pocăinței. Suspinării îi premerge cunoașterea păcatelor și îi urmează hotărârea de a nu mai păcătui. Dar ceea ce premerge e nefolositor și ceea ce urmează nu ai de ce s-aștepți dacă nu există această verigă ce le leagă: întristarea din inimă pentru păcate. Doar „întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăință fără de căință (hotărâre neclintită de a nu mai păcătui) spre mântuire (2 Corinteni 7, 10). Ce pocăință este cea din care lipsesc întristarea îndurerarea si frângerea inimii?


În urma îndurerării inimii pentru păcate vine și hotărârea de a le părăsi, de a nu-L mai jigni cu ele pe Domnul dându-ne în același timp pierzării pe noi înșine. Iar după ea urmează mărturisirea cât se poate de sinceră a păcatelor și dezlegarea desăvârșit lucrătoare de ele. Și astfel se săvârșește pocăința cu adevărat mântuitoare. Dăruiește-ne, Doamne, tuturor să ne învrednicim în zilele de față de acest dar al lui Dumnezeu! Altminteri, ce folos dacă vom sta fără simțire, cu plictiseală sau împrăștiere la slujbă, supărându-ne că ține așa de mult; dacă vremea când nu sunt slujbe o vom petrece în moțăiala și nelucrare, iar apoi vom rosti cu răceală: „Am păcătuit" când ne întreabă duhovnicul dacă am făcut cutare și cutare păcat, fără să ne gândim câtuși de puțin că scopul nostru de căpetenie trebuie să fie desăvârșita îndreptare a vieții ? ! Ce folos ? Asta va însemna că împlinim un obicei, nu că ne pregătim de împărtășire în chip mântuitor. Vegheați, deci, fiindcă umbletul vostru este cu primejdie - mai ales în aceste zile când vrăjmașul, neispitindu-ne cu păcate, se străduiește în chip viclean să facă nefolositoare mijloacele dăruite nouă de către harul lui Dumnezeu spre curățirea noastră de păcate, și prin aceasta șă-și prelungească stăpânirea asupra noastră. Amin.

Citește alte articole despre: spovedanie, păcat, deșertăciune, vinăc

Ultimele din categorie