„Și care va vrea să fie întâi, va fi tuturor slugă” (Matei 20, 26).

Mântuitorul făcea ultima dată drumul spre Ierusalim.

Ucenicii Îl urmau tăcuţi și întristaţi. Se temeau de cele ce aveau să se întâmple la Ierusalim. Presimţeau pericolul care ameninţă pe Învăţătorul lor și, indirect, și pe ei.

Cu această ocazie, pentru a treia oară, Iisus le aduce la cunoștinţă că tot ceea ce s-a prevestit prin profeţi despre Fiul Omului urmează a se împlini. A sosit timpul ca El să fie dat arhiereilor și fariseilor, să fie judecat și condamnat la moarte. Păgânii vor executa sentinţa, batjocorindu-L, biciuindu-L și, în fine, răstignindu-L. A treia zi însă, va călca puterea morţii, înviind.

Ucenicii nici de astă dată n-au înţeles că despre El vorbește, nu puteau înţelege, fiindcă totul era potrivnic gândurilor, dorinţelor și nădejdilor lor.

Între timp, iată, se apropie de Iisus, căzând în genunchi, mama fiilor lui Zevedei cu cei doi fii ai ei, Iacob și Ioan. Îi zice ei Iisus: „Ce voiești?”. Ea răspunse: „Doamne, rogu-te, zi ca acești doi fii ai mei să stea unul de-a dreapta Ta și celălalt de-a stânga în împărăţia Ta” (Matei 20, 21). Îl roagă, deci, pentru cele mai de cinste situaţii în împărăţia Lui.

Iisus nu se supără. O privește ca pe o mamă iubitoare, dornică de înălţarea copiilor ei. Durere însă – nici ea, nici fiii ei nu știu ce au cerut. Iisus n-a venit să întemeieze o împărăţie lumească plină de străluciri deșarte, ci una spirituală, în care cea mai adâncă umilinţă și supremele suferinţe pentru Hristos sunt cea mai înaltă distincţie. De aceea îi răspunde: „Voi nu știţi ceea ce cereţi; puteţi voi oare bea paharul pe care Eu îl voi bea sau puteţi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu M-am botezat?” (Matei 20, 22). Puteţi voi suferi chinurile care-Mi sunt rezervate Mie, pentru mântuirea lumii, ca să fiţi demni de înalta distincţie râvnită? „Da, răspund ei”. „Ei bine, chiar dacă veţi bea paharul pe care Îl beau și vă veţi boteza cu botezul cu care Eu M-am botezat, nu voi putea dispune ca unul să stea de-a dreapta Mea, iar celălalt de-a stânga; această putere în mâna Tatălui Meu este” (Matei 20, 23).

Alegerea și distincţia în împărăţia divină sunt dependente de hotărârea din veci a lui Dumnezeu. Această hotărâre, deși este comună celor trei persoane din Sfânta Treime, este atribuită, ca și toate acţiunile și puterile providenţei, în special lui Dumnezeu Tatăl. Mântuitorul deci, nu le poate face o promisiune formală, chiar legând-o de condiţiile amintite. Ceea ce nu înseamnă că Iacob și Ioan sunt excluși de la supremele distincţii în Împărăţia lui Dumnezeu. Lor le-a și fost dat într-o formă semnificativă să golească paharul suferinţelor pentru Hristos. Iacob este primul dintre apostoli care suferă martiriul în anul 42 d. Hr., iar Ioan este ultimul dintre apostoli care urmează același drum.

Toţi cei prezenţi la această scenă, s-au supărat pe Iacob și Ioan. Mântuitorul, în schimb, trage ultima concluzie din problema pusă, evidenţiind adevărul adânc care stă la temelia împărăţiei Sale. Și anume, Împărăţia mesianică este o împărăţie a umilinţei, o polaritate opusă împărăţiei lumești: „Voi știţi că principii popoarelor le stăpânesc pe acestea, exercitând putere asupra lor. Nu tot astfel trebuie să fi e între voi: ci acela care vrea să fie mai mare, trebuie să fi e servitorul vostru […] precum și Fiul Omului n-a venit în lume ca să Se lase slujit, ci ca să slujească și să-Și dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 26-28).

Care este raţiunea clădirii împărăţiei mântuirii pe temelia umilinţei? Ușor de constatat. Împărăţia divină, în forma ei primară este distrusă de păcat. Păcatul despoaie pe om de fericirea originară și de calitatea lui de cetățean al împărăției divine. Păcatul, la rândul său, este un act al liberei voințe, determinat de mândrie. Mândria a dus pe om la păcat, păcatul la incalculabilele pierderi ce i-au urmat.

Mândria este, deci, temeiul păcatului în lume. Mântuirea din păcat, fericirea, după ce Dumnezeu Fiul a binevoit să plătească prin jertfă preţul răscumpărării noastre, o putem redobândi tot printr-un act al voinţei noastre libere, în funcţie însă, de contrastul mândriei, adică de umilinţă.

Umilinţa, s-ar putea spune, este însăși religia creștinului. Ea umple prăpastia săpată prin păcat între Dumnezeu și om, ea dă posibilitatea refacerii legăturilor firești indispensabile fericirii omenești.

Umilinţa însemnează credinţă. Prin ea omul recunoaște propria lui sărăcie sufletească în faţa nemărginitei mărimi a Dumnezeirii. Se pleacă înaintea Absolutului, invocând și nădăjduind ajutorul.

Umilinţa înseamnă iubire. Când pentru noi Dumnezeu e totul, ceea ce facem poartă pecetea iubirii faţă de El și faţă de semeni. Umilinţa înseamnă nădejde. Prefacerea legăturilor cu cerul, cu necesitate aduce participarea la bunurile cerești. Fericirea nu ne mai apare ca o iluzie deșartă, ci ca o realitate a cărei pârgă începem s-o gustăm.

Cu un cuvânt, umilinţa ne garantează pacea cu Dumnezeu, pacea cu lumea și pacea cu noi înșine. Or, împărăţia mântuirii este o împărăţie a păcii.

Iar dacă Mântuitorul accentuează deosebita importanţă a umilinţei în împărăţia Sa, El Însuși este o personificare a acestei virtuţi. Deși posesor în cel mai înalt grad al tuturor plenitudinilor, Dumnezeu Fiul Se coboară din mărimea cerului în mijlocul lumii păcatului, luând trup omenesc și suferind toate neajunsurile vieţii pământești. Umilinţa Lui ajunge culmi nebănuite în cea mai rușinoasă moarte, alături de criminali.

Prin exemplul Său, confirmă adevărul propus: „cine dintre voi voiește să fie mai mare în împărăţia mesianică, trebuie să fie slugă tuturor”.

Acest adevăr deci, nu este numai un răspuns plin de învăţătură dat fiilor lui Zevedei, ci un testament lăsat tuturor urmașilor. Viaţa creștină nu poate fi  concepută fără umilinţă.

Și, întrucât nu este o posibilitate de fericire în afară de creștinism, rezultă că nu este fericire fără umilinţă. Râvnim fericirea, să râvnim mai întâi mijlocul de a o dobândi, adică umilinţa.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Iisus vestește a treia oară patimile sale – Ruga fiilor lui Zevedei”, în Renașterea XIV (1936), nr. 12, pp. 2-3.

Sursa: radiorenașterea.ro