Sfântul Teofan Zăvorâtul despre ierarhia patimilor în om și despre biruirea lor

Pocăința dimpreună cu spovedania sunt inima pregătirii pentru împărtășire. Nevoințele premergătoare slujesc drept pregătire pentru ele, iar Sfânta Împărtășanie încununează și desăvârșește totul.

[…] Pocăința dimpreună cu spovedania sunt inima pregătirii pentru împărtășire. Nevoințele premergătoare slujesc drept pregătire pentru ele, iar Sfânta Împărtășanie încununează și desăvârșește totul. Fără adevărată pocăință și mărturisire nevoințele rămân neroditoare, iar Sfânta Împărtășanie nu va fi spre tămăduirea sufletului și trupului. Să intrăm, deci, în noi înșine și să ne îndeletnicim cu aceasta așa cum trebuie.
Mărturisirea păcatelor nu ridică mari greutăți atunci când omul reușește să aibă stăpânire de sine și să ia hotărârea de a lăsa păcatul; dar omul nu dobândește stăpânire de sine până ce nu se pocăiește; nu se pocăiește atâta vreme cât nu se osândește și nu se osândește până ce nu-și cunoaște păcatele sale. Deci, totul în pocăință pleacă de la cunoașterea păcatelor proprii.
Așadar, să intre fiecare în sine însuși și să se îndeletnicească mai întâi de toate cu cercetarea vieții sale și a tot ce a rămas neîndreptat în ea. Bineînțeles, fiecare este gata să spună despre sine că este păcătos, ceea ce și face - și nu doar că o spune, ci deseori se și simte păcătos; însă această păcătoșenie ni se înfățișează într-un chip foarte tulbure și nedefinit. Nu este de ajuns: mergând la spovedanie, trebuie să ne lămurim limpede ce anume este în noi necurat și păcătos, și în ce măsură. Trebuie să ne cunoaștem păcatele limpede, pe fiecare în parte, socotite și numărate, ca să zic așa. Pentru aceasta, iată ce să faci: pune de o parte legea lui Dumnezeu, iar de cealaltă viața ta - și uită-te: în care privințe se potrivesc și în care nu ? Ia fie faptele tale și du-le în fața legii ca să vezi dacă sunt legiuite sau nu, fie legea și uită-te dacă a fost împlinită așa cum trebuie în viața ta sau nu. De pildă, ai fost jignit și te-ai răzbunat: așa poruncește legea creștină ? Ai văzut păcătoșenia altora și ai osândit: așa spun poruncile lui Hristos să faci ? Ai făcut un lucru bun și te-ai îngâmfat sau ai trâmbițat înaintea ta: oare este îngăduit unui creștin să facă așa ceva ?Legea poruncește să mergi la biserică fără lene și să stai în ea cu evlavie, întru luare-aminte și rugăciune: oare ai împlinit lucrul acesta ? Legea poruncește să nu poftești, să nu te mânii, să nu pizmuiești, să nu îți însușești bun străin și așa mai departe: oare este purtarea noastră pe potriva acestor porunci ? În acest fel să treci prin legea toată și prin toată viața ta. Dar pentru a nu scăpa din vedere nici o parte din această însemnată lucrare care este cercetarea de sine, e bine să păstrăm în ea o anumită rânduială. Fă-ți o idee cât mai limpede despre toate îndatoririle noastre față de Dumnezeu, față de aproapele și față de noi înșine, și apoi verifică-ți toată viața, cât mai exact și mai amănunțit, în toate aceste privințe. Sau ia poruncile "Decalogului, una după alta, dimpreună cu toate prescripțiile particulare ce țin de ele, și uită-te: ai împlinit toate cerințele lor? Cine poate să mai citească și predica de pe munte a Mântuitorului, unde El tâlcuiește Legea Veche, umplând-o de duh creștin, sau să citească ultimele capitole ale Epistolelor apostolice, unde sunt înfățișate faptele la care sunt îndatorați creștinii și hotărâri în privințe de însemnătate obștească: de pildă, capitolul 12 al Epistolei către Romani, sau capitolul 4 al Epistolei către Efeseni, Epistola Apostolului Iacov și prima Epistolă a sfântului Ioan Teologul, și așa mai departe. Priviți în toate acestea ca într-o oglindă, și veți vedea ce pată sau sluțire este în voi și unde.
Ca urmare a acestei verificări a vieții noastre, iese la lumină că în rândul faptelor, cuvintelor, simțămintelor, gândurilor și dorințelor noastre sunt o mulțime fie de-a dreptul nelegiuite, fie numai pe jumătate legiuite - adică în care intențiile nu au fost tocmai curate, deși pe dinafară ele erau potrivite cu legea; se adună cu totul o mare mulțime de acest fel - și poate că viața întreagă se arată alcătuită numai din fapte rele, ca dintr-un lanț sau șir necurmat de lucruri urâte și dezgustătoare.
În aceasta, însă, este doar începutul cunoașterii de sine și nu se cade să ne oprim aici. Este nevoie să înaintăm în cunoașterea propriei păcătoșenii, altfel spus să pătrundem mai adânc în inima noastră păcătoasă. Sub fapte și cuvinte, sub gândurile, dorințele și simțămintele luate în parte stau dispozițiile statornice ale inimii, care sunt izvorul acestora. Suma acestor dispoziții ale inimii alcătuiește personalitatea omului și definește caracterul lui: de aceea, tocmai pe ele trebuie mai ales să le cunoaștem. Aici nu e nevoie de multă osteneală: conștiința noastră sinceră față de noi înșine nu ne va îngădui să ascundem ceea ce stăpânește inima noastră și ce stăpânitori locuiesc în ea. De altfel, avem un semn foarte limpede: faptele rele în care cădem deseori, și cu asemenea putere că nu ne putem stăpâni, arată că avem în inimă aplecarea, patima corespunzătoare, care le și pricinuiește mereu. Dacă, de pildă, cineva, arătând pe altul, într-un caz spune: „Ia uite ce face !", în altul repetă cu asprime: „Ce lucru urât!", făcând o față batjocoritoare și, îndeobște, vorbește mai cu plăcere și mai mult despre partea urâtă a faptelor străine, pentru acela nu este greu de ghicit că suferă de patima potrivnică lui Dumnezeu a osândirii.
O astfel de verificare ne duce la cunoașterea patimilor care domnesc în noi sau a celei care precumpănește asupra tuturor celorlalte. Știți că rădăcina tuturor relelor este iubirea de sine (egoismul). Din iubirea de sine iau naștere trufia, lăcomia și împătimirea de plăceri - iar din acestea vin toate celelalte patimi. În oricine păcătuiește se află toate aceste patimi, dar nu la toți în aceeași măsură: la unul precumpănește trufia, la altul lăcomia, la altul împătimirea de plăceri. Nici trufașul nu e străin de felurile lăcomiei și de plăceri, dar le biruie lesne atunci când satisfacerea lor îl poate înjosi în ochii celorlalți; și lacomul e gata să se desfete dacă asta nu îl costă nimic, și așa mai departe. Așadar, la fiecare domnește doar o patimă, iar celelalte stau în umbra și sub ascultarea acesteia. Noi trebuie să vedem și să definim tocmai această patimă precumpănitoare, ca după aceea să putem și lucra în chip mai hotărât asupra ei. Oarecare dintre Sfinții Părinți spune: „Domnul cere de la tine repunerea în drepturi a întregii înțelepciuni, iar tu faci azile și paraclise: îndreaptă mai înainte lucrul dintâi, și atunci cel de-al doilea va fi plăcut înaintea Lui!"
Totuși, trebuie să înaintăm și mai mult în ce privește cunoașterea de sine. În cele din urmă, trebuie definit duhul în care se desfășoară îndeobște viața noastră, sau trăsătura caracteristică a ei - și anume: Cui slujim? Domnului sau nouă înșine și păcatului? Ce avem în vedere? Pe noi înșine sau pe Domnul - slava Lui și bună plăcerea Lui? Pentru ce ne luptăm? Pentru numele Domnului sau pentru al nostru? Această trăsătură definește ce suntem în noi înșine și ce putem, ca atare, aștepta de la noi înșine. Această cunoaștere încununează cunoașterea de sine. Aceasta este concluzia generală a tot ceea ce se spune mai înainte în conștiință, se definește limpede în mintea omului și se mărturisește înaintea Domnului, Celui Atoateștiutor.
Astfel, în cele din urmă, se va zugrăvi întregul tablou al păcătoșeniei noastre și toată istoria vieții noastre păcătoase: faptele, simțămintele și dispozițiile, și duhul care stăpânește în viața noastră ! În urma acestui fapt, se cuvine să ne îndurerăm pentru noi înșine și să ne plângem păcatele.

Citește alte articole despre: smerenie, spovedanie, păcat, plăcere, patimă, lăcomie, trufie

De la același autor

Ultimele din categorie