Daniel Turcea, un poet care trebuie fericit cu lacrimi

Poezia lui Daniel Turcea este o poezie ca rezultat al unei kenoze, el practică o sărăcire asumată pentru că doar aşa, în golul lăsat, Duhul lui Dumnezeu, vine să îmbogăţească. Daniel Turcea e poetul care ştie că doar sărăcia te poate învăţa să primeşti. Sărăcia ca suferinţă, sărăcia ca bucurie.

Volumul de poezii Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină – aparţinând lui Daniel Turcea şi editat la Editura Doxologia în 2011, poate fi văzut ca fiind un singur mare poem.

Lumea întreagă e marele Poem al lui Dumnezeu. Grecescul poieo, a crea, dă şi numele de poet. Poetul, invitat la marele act al Creatorului.Epoiesen ho theos ton uranon kai ten ghen, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Fac. 1,1), iar peste această creaţie l-a aşezat pe om, pe celălalt poet (creator) să-i urmeze gestul.

Literatura română are o serie de poeţi de esenţă ortodoxă. Nu e locul pentru a face o istorie a acestui tip de literatură, dar pentru a ajunge la Daniel Turcea aş aminti doar o secvenţă importantă, şi anume momentul filocalic al Rugului aprins. Pentru că Daniel Turcea vine pe linia lui Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu şi Paul Sterian. Poezia lui Daniel Turcea este o poezie ca rezultat al unei kenoze, el practică o sărăcire asumată pentru că doar aşa, în golul lăsat, Duhul lui Dumnezeu, vine să îmbogăţească. Daniel Turcea e poetul care ştie că doar sărăcia te poate învăţa să primeşti. Sărăcia ca suferinţă, sărăcia ca bucurie. Poezia lui este de trei ori doxologică, are chip treimic, de altfel, poeziile din ultima parte a vieţii (una de doar 33 de ani) sunt dintre acele opere bine aşezate pe temelie treimică. Cuvântul Sf. Simeon Noul Teolog stă ca mărturie, ca sinteză chiar a volumului Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină, anume: „A fi în Treime, înseamnă a fi în iubire”. Deci, poezia lui slăveşte de trei ori sau, altfel spus, slăveşte în trei forme. O dată, are esenţă imnică, ca act liturgic, în al doilea rând o văd ca pe o trăire mistică, de unire şi îngenunchere taborică iar într-un al treilea rând slăveşte iubind frumosul.

Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său şi i-a zis: „Tată!” Iar acesta a răspuns: Ce este, fiul meu?” Zis-a Isaac: „Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?” Avraam însă a răspuns: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei sale!” Şi sau dus mai departe amândoi împreună (Fac. 22, 7-8)

Unde este jertfa? – marea întrebare pe care Creatorul o adresează creatorului. Jertfa lui Daniel Turcea e poezia  care, în cazul celui ce se învredniceşte de viaţa în lumina necreată, iese din limitele esteticii. Estetica poetică e din ale firii, deci, nu e mântuitoare. Spargerea, chiar cu violenţă, a cadrelor artei (se înţelege, ca artă) aşază jertfa în spaţiul sacrului, în dimensiunea lui „scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci e pământ sfânt!”( Ieş. 3, 5) Jertfa filocalicilor e pasul înapoi din ei înşişi, renunţarea la eu din mine însumi, eu, doar eu, un solus ipse sum, pentru ca acolo, în centrul fiinţei să se aşeze aproapele nostru, Marele aproape al nostru, Hristos.

Depărtarea lui constantă de propriul sine a făcut posibilă întâlnirea lui cu adevăratul sine. Paradox mântuitor. La întoarcerea în el, Daniel Turcea l-a găsit pe Hristos, care îl aştepta. Hristos se face sinele tău, El trăieşte în tine, El este  singura posibilitate de răscumpărare, într-o singură formă: jertfit. Casa sufletului poetului aparţine lui Dumnezeu.

„El ne cheamă pe noi, care

L-am răstignit

De L-am duce acasă

Lumină aprinsă

în inima inimii,

peste adânc.”

Trupul trebuie să devină rug aprins, e o atitudine mistică pe care poetul o trăieşte, e o jertfă de sine, un motiv recurent în poezia altui mare poet mistic român, Ioan Alexandru. Cei doi se aseamănă mult în acest registru al arderii de sine, Hristos fiind prototipul marii Jerfe de Sine. Un capitol aparte al comuniunii din poezia mistică românească îl face relaţia de înfrăţire dintre cei doi.

Prima întâlnire pe care am avut-o cu Daniel Turcea nu a fost prin opera sa ci, a fost o întâlnire mediată de  Ioan Alexandru care, în volumul Iubirea de patrie vorbeşte despre un poet, autor al Epifaniei, cea apărută în 1978, dar mai cu seamă autorul a şapte poeme pe care le-a dictat surorii lui în ultimele zile şi care, la cererea sa au fost publicate în Luceafărul. În aceste poeme, Alexandru vedea ca şi în Anemonele lui Luchian „un testament de excepţională valoare spirituală în lirica limbii române”. Spune Ioan Alexandru că plecarea lui dintre noi nu trebuie deplânsă ci fericită, iar câteva rânduri mai încolo, relatând ultima întâlnire din „chilioara albă de la spitalul Sahia”, spune că „am ieşit grabnic înainte ca lacrima să-şi rostogolească înfrăţirea dintre noi”. Daniel Turcea este un poet care trebuie fericit cu lacrimi, acele lacrimi care nu  anunţă o stingere, ci o Înviere. O boală uriaşă s-a aşezat pste firea plăpândă a poetului. Despre cum l-a găsit sfîrşitul pe poet,  fiecare dintre noi poate trage singur o concluzie citind aceste versuri:

„Să nu fugi de durere,

iată puterea şi frumuseţea bărbatului desăvârşit.”

Poemele apărute în Luceafărul, după plecarea poetului acasă, au ca nucleu Învierea, de altfel două dintre cele două poeme sunt numite Anastasia. Marea dimensiune în care este trăit Hristos este una a Învierii, se poate vorbi în întreaga operă, de acest mare punct de întâlnire dintre om şi Dumnezeul făcut om, care este Învierea; anastasiologia practicată de Daniel Turcea este de cea mai profundă ortodoxie. Poetul, trăind sincer această mare întâlnire, scapă de capcana de a-L vedea pe Hristos doar învăţând mulţimile sau făcând minuni, caz în care nu ar fi depăşit în operă starea de poet al unui anume tip de spiritualitate. Dar Hristos nu este doar atât, nu este un iniţiat ci este Unul din Treime, este Cel care a trecut prin uşile încuiate. Anastasia este momentul în care universul se umple de iubire, este raţiunea lui a fi: „Lumea nu are decât o singură justificare – Învierea!” În această dimensiune a lui a fi în Înviere am găsit şi cronotopul poeziei lui Daniel Turcea; spune el:

„Cine a ascultat a auzit

de la marginea lumii şi a veacurilor.”

Moartea pe care o cunoaşte poetul şi din care este ridicat la viaţă veşnică nu este faptul că a venit în lume ci păcatul, cumplitul păcat de a nu-L cunoaşte pe Cel care dă viaţă – aceasta este adevărata moarte. Acesta este păcatul din care este ridicat Daniel Turcea – este începutul actului de îndumnezeire al omului.

„Eu am fost mort

şi-am înviat! Mi-e dor

de Tine, Doamne, de eternitatea

fără cuvânt şi fără

ce-i al meu,

om sunt, atît

voi fi în Dumnezeu!”

Poezia lui Daniel Turcea e „gest sacru”. Volumul Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină cuprinde o poezie scrisă în vremea când căutarea s-a terminat, când nici drumul nu mai e lung; e o poezie de dincolo de căutare. E poezia din interiorul Tainei. Poezia acestui poet, frate al omului, e slujire şi jertfă, e bine-cuvântare, îl bine-cuvântă pe Dumnezeu, îl mărturiseşte în adevăr. E poezia îngenuncherii, o teologie mult teoretizată dar puţin practicată. Daniel Turcea îndrăzneşte. E curajul îngenuncherii la poalele Taborului. Acest curaj filocalic este darul lui Dumnezeu pentru cei care-I respectă porunca: îndrăzniţi! Îndrăznind, poetul devine „inima-ngenunchiată înaintea Tainei, a Iubirii!

Cunoaşterea de sine a poetului începe în momentul îndepărtării de sine. Trăirea, dacă Dumnezeu decide, se cere mărturisită, iar forma, ne spune poetul, este aceea a versetelor. Prozodia mistică e una de har, de taină: „măsură, ritm, proporţie în taina ce le cuprinde.”

„Cerurile, lucrurile sunt litere ale acestei veşnice sublime Cărţi ce

descrie revărsarea Luminii,

negrăitei Lumini.”

Acolo, la limita umanităţii începe Slava. Daniel Turcea slăveşte- pentru el, omul este un slăvitor, un drept slăvitor (doxolog). Transformă cuvintele în vase, aşa cum omul trebuie transformat în vas curat, această pregătire este apropierea de negrăita taină care se poate trăi doar „în desăvârşită Iubire”. Poetul a luat aripile de dimineaţă şi s-a aşezat la marginile mării (Ps. 138, 9).

Acest tip de poezie poate fi luat ca manual, ca îndreptar aşa cum iei textele Părinţilor, învăţătura, mărturisirea, doxologia acestora. Imnele poetului român vin, se încadrează pe linia Sfântului Simeon Noul Teolog dar nu se opresc pe această linie pentru că în faţa lui Dumnezeu fiecare-şi are răspunsul, iar poezia lui Daniel Tulcea e un răspuns aşa cum „un răspuns e-n fulgul de zăpadă”.

Inedită este şi prefaţa volumului care aparţine părintelui Dumitru Stăniloae iar concluzia acestui mic studiu poate fi privit şi ca o invitaţie pentru tinerii traducători de trăire ortodoxă: „Avem în faţă un volum de poezie categoric creştină, o poezie extraordinară, cum n-am avut în literatura noastră şi cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime şi căldură despre Ortodoxie. O poezie care se va impune în lumea întreagă”.

Ca o concluzie a acestei mici incursiuni în volum aş spune că marea întrebare rămâne, atunci cînd focul şi lemnele sunt pregătite, unde este jertfa ta?

La această întrebare Daniel a dat un singur răspuns: Doamne, mă iată!

(Prof. Bogdan Ioan Anistoroaei, Seminarul Teologic Liceal Ortodox Sf. Vasile cel Mare, Iași)

Citește alte articole despre: Epifania, chenoză, Daniel Turcea

Ultimele din categorie