Monahii purtătoare de lumină în întunericul comunist

Cartea ieromonahului Siluan Antoci, frumos intitulată „Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist“, este în primul rând o pledoarie împotriva uitării, a uitării lui Hristos şi a celor care ne-au precedat pe calea duhovniciei. Asemenea lucrări ne arată că suntem la rândul nostru o generaţie dintr-un mare lanţ spiritual, pe care comuniştii nu au reuşit să-l distrugă.

Ţara Moldovei a fost mereu o lume aparte, un loc unde rudenia cea după trup se îmbină şi se leagă cu fire nenumărate de rudenia duhovnicească. Binecuvântată de voievozi, boieri şi ierarhi, cu mănăstiri mari şi bogate, Moldova a respirat şi a dăinuit prin aceste lavre sfinte, în jurul cărora s-a adunat poporul credincios.

Între oamenii locului şi mănăstiri s-a creat o adevărată simbioză, parte a unui permanent dialog între cer şi pământ. În Moldova, practic, nu exista familie din care să nu fi plecat măcar o persoană pe calea monahismului, însă despărţirea de rudele de după trup, pe care o presupune intrarea în cinul călugăresc, a fost mai puţin radicală în blândul ţinut al lui Ştefan cel Mare decât în alte părţi ale lumii. Devenind rude cu fraţii sau surorile din mănăstire, monahul sau monahia se păstra aproape de rudele sale de după trup. Aceştia din urmă ajutau mănăstirea, unde cel din neamul lor intrase, cu cele necesare traiului de zi cu zi, iar monahii şi monahiile aveau grijă ca fraţii şi surorile după trup să nu uite cele ale lui Dumnezeu. Astfel, mănăstire şi sat, obşte monahală şi obşte lumească se înrudesc, se leagă, vieţuiesc laolaltă.

Neputând avea copii după trup, rostul monahilor este să crească şi să formeze fii duhovniceşti. Aceştia proveneau de multe ori din rândul copiilor, fraţilor şi surorilor rămaşi în lume, doritori la rândul lor să apuce drumul mănăstirii, aşa cum făcuseră odinioară „unchiul“ sau „mătuşa“. S-au construit astfel adevărate genealogii monastice, cum în puţine locuri se pot întâlni.

Această frumoasă lume a mănăstirilor moldoveneşti a supravieţuit, de-a lungul timpului, unor numeroase încercări, însă puţini s-au aşteptat la loviturile primite în anii â50 ai veacului al XX-lea.

Atunci, regimul comunist ateu, ducând la paroxism spiritul anticlerical al epocii moderne, a încercat să dea o lovitură de graţie monahismului ortodox din întreaga Românie. Măsurile au fost numeroase, atent gândite şi bine implementate, totul culminând cu adoptarea decretului 410/1959.

Fără a insista asupra măsurilor concrete care s-au luat în acea perioadă în cazul monahismului, cunoscute datorită eforturilor unor reputaţi istorici, dorim doar să subliniem impactul pe care acestea ar fi trebuit să-l aibă pe termen lung. Interzicerea accesului celor tineri în mănăstiri şi acceptarea doar a persoanelor în vârstă însemna, de fapt, transformarea mănăstirilor în simple azile de bătrâni, lipsiţi de răgazul desăvârşirii spirituale. Bătrânul (avva, stareţul) nu mai putea să exercite asupra tinerilor acea paidee monastică unică, atât de bine ilustrată în scrieri precum Patericul, Limonariul sau Filocalia, astfel încât secole de acumulări spirituale urmau să se piardă fără urmă.

Din fericire, cei care au fost forţaţi să părăsească mănăstirile la sfârşitul anilor â50 nu au dezbrăcat decât veşmintele monahale, luând cu ei în lume tezaurul preţios al spiritualităţii şi duhovniciei, pe care l-au împărtăşit rudelor de acasă, unde au fost trimişi să-şi ducă mai departe existenţa. Astfel, mănăstirea şi casa părintească s-au îngemănat în multe cazuri, iar, când vremurile s-au schimbat, supravieţuitorii persecuţiilor comuniste au revenit la lavrele lor, aducând cu ei şi pe cei tineri, care au ales, în locul zbaterilor lumii, isihia mănăstirii.

Un asemenea tânăr este ieromonahul Siluan Antoci, vieţuitor la Sfânta Mănăstire Pângăraţi din judeţul Neamţ. Conform propriilor mărturisiri, părintele a avut ca exemplu convingător pentru alegerea drumului greu al monahismului pe mătuşa sa, maica Maria Andrei, izgonită din mănăstire în anii grei de persecuţie şi care a continuat să-şi exercite neabătut şi în lume îndatoririle monahale.

De la această maică a învăţat părintele Siluan buchiile credinţei, descoperind o lume care, pentru generaţiile tinere de azi, părea definitiv pierdută. Deschiderea orizontului spiritual l-a făcut să cunoască noi şi noi figuri duhovniceşti, care au făcut cinste monahismului românesc din secolul al XX-lea, dintre care a ales o galerie de mari figuri de monahii, ale căror biografii ne sunt propuse astăzi spre lectură.

Cartea, frumos intitulată „Monahii purtătoare de lumină în întunericul comunist“, este în primul rând o pledoarie împotriva uitării, a uitării lui Hristos şi a celor care ne-au precedat pe calea duhovniciei. Asemenea lucrări ne arată că suntem la rândul nostru o generaţie dintr-un mare lanţ spiritual, pe care comuniştii nu au reuşit să-l distrugă. În acelaşi timp, volume de acest gen reprezintă o datorie faţă de cei apropiaţi nouă după trup, dar şi o necesitate spirituală, noi file ale unui Pateric, care se vor scrie veşnic.

Dincolo de micile stângăcii, inerente oricărui cercetător aflat la început de drum, apreciem la părintele Siluan Antoci efortul depus pentru o informare cât mai corectă şi variată, recursul la interviuri cu supravieţuitorii închisorilor comuniste şi la documente de arhivă, stilul curgător al expunerii şi, mai ales, modul în care s-a implicat sufleteşte în demersul său, care suntem siguri că va fi de folos celor care vor avea răbdarea să parcurgă paginile cărţii.

Nu în ultimul rând, ţinem să apreciem curajul editurii de a tipări un tânăr autor, în aceste zile când actul de a publica o carte a devenit, fără exagerare, o adevărată jertfă.

Citește alte articole despre: comunism, monahii, ieromonah Siluan Antoci

De la același autor

Ultimele din categorie