Paul L. Gavrilyuk, „Pătimirea Dumnezeului nepătimitor”

Prezentare de carte

Paul L. Gavrilyuk, „Pătimirea Dumnezeului nepătimitor”

    • Paul L. Gavrilyuk, „Pătimirea Dumnezeului nepătimitor”
      Paul L. Gavrilyuk, „Pătimirea Dumnezeului nepătimitor”

      Paul L. Gavrilyuk, „Pătimirea Dumnezeului nepătimitor”

Lucrarea Pătimirea Dumnezeului nepătimitor este o teză ortodoxă deosebit de valoroasă în primul rând în contextul discuţiilor ecumenice interconfesionale moderne, întrucât abordează o problemă dogmatică foarte actuală, foarte disputată, esenţială pentru înţelegerea corectă a teologiei Bisericii Ortodoxe fixate la primele şase Sinoade Ecumenice, dar din păcate complet neînţeleasă şi denaturată în cercetările teologilor apuseni moderni. Se adresează mai ales ierarhilor şi teologilor care sunt chemaţi să mărturisească ferm şi neclintit adevărul de credinţă şi să ţină piept provocărilor eterodoxe sincretiste din cadrul dialogului cu teologii apuseni, dar şi fiecărui credincios creştin care vrea să aprofundeze învăţătura mântuitoare pe care ne-au lăsat-o Sfinţii Părinţi.

Lucrarea Pătimirea Dumnezeului nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, scrisă de Paul L. Gavrilyuk şi tradusă de Dragoş Dâscă constituie al doilea volum din seria Studii, colecţia Patristica, apărut cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan la Editura Doxologia.

Acest volum aduce în atenţia publicului ortodox român teza de doctorat a unui reputat teolog ortodox ucrainean, în prezent profesor asociat de istoria dogmei creştine la Universitatea din St. Paul, Minnesota.

În contextul presiunilor sincretiste internaţionale moderne, afirmaţia teologului luteran Adolf von Harnack (1851-1930) că aspecte esenţiale din învăţătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe ar fi fost împrumutate mai mult sau mai puţin voluntar din filosofia elenistică – a câştigat numeroşi adepţi în spaţiul occidental, lucru care a dus, între altele, la reiterarea ereziilor trinitare şi hristologice combătute de Sfinţii Părinţi încă din primele secole creştine. Scopul studiului lui Paul Gavrilyuk este acela de a demonstra absurditatea acestei teze, acceptate de majoritatea teologilor apuseni, punctându-se totodată şi superficialitatea abordării moderne, atât a filosofiei elenistice cât şi a teologiei patristice. Drept caz particular de departajare a fost ales atributul divinităţii de „apatheia”, pe care autorul l-a cercetat pe de o parte în mitologia popoarelor păgâne şi în curentele filozofice culte antice, iar pe de cealaltă parte în teologia Sfinţilor Părinţi.

Înainte de toate, autorul expune într-un amplu studiu introductiv concluziile false ale teologilor apuseni pe care urmează să le combată în lucrarea sa. După ei, Dumnezeul descris în Sfânta Scriptură ar fi un Dumnezeu pătimitor, cu afecte şi porniri pătimaşe întru totul asemănătoare oamenilor. Sfinţii Părinţi ar fi greşit atunci când I-au atribuit lui Dumnezeu nepătimirea, întrucât termenul „nepătimire” – înţeles de ei exclusiv pe considerente etimologice şi rupte de context ca însemnând „indiferenţă”, „totală neimplicare”, „completa lipsă a afectivităţii” – ar fi cu totul nepotrivit unui Dumnezeu iubitor şi milostiv. Sfinţii Părinţi ar fi preluat conceptul de „nepătimire” din filozofia elenistică aşa cum era înţeles în păgânism şi l-ar fi atribuit Dumnezeului creştin în mod abuziv. Nepătimirea divină ar fi cu totul incompatibilă atât Dumnezeului revelat în Vechiul Testament cât şi întrupării şi pătimirii Mântuitorului Iisus Hristos. Sinoadele Ecumenice ale Bisericii ar fi greşit atunci când au condamnat erezii precum dochetismul, marcianismul, patripasianismul, arianismul, nestorianismul, monofizitismul teopashit, persecutând pe nedrept minorităţile religioase care ar fi avut o învăţătură mai corectă, neînţeleasă de majoritatea sinodală.

Tot în studiul introductiv, autorul prezintă sintetic întreg firul roşu al demersului său, de mare folos cititorului care se poate pierde în complexitatea şi dificultatea problemelor dogmatice dezbătute de-a lungul lucrării.

În primul capitol, autorul demontează premisa principală de la care pornesc apologeţii tezei lui Harnack, anume că în antichitatea păgână ar fi existat o concepţie unitară cu privire la nepătimirea divină şi că aceasta ar fi fost altoită în mod artificial de Sfinţii Părinţi în teologia biblică cea pură, corupând-o. Dimpotrivă, însemnările mitologice populare descriu zei puternic implicaţi afectiv în relaţiile cu oamenii, chiar supuşi tuturor patimilor firii căzute de care erau stăpâniţi înşişi inventatorii istorisirilor mitologice. Realizând incompatibilitatea dintre firea superioară, nemuritoare a zeilor şi patimile atribuite lor de mitologia populară, fiecare şcoală filozofică a adus propriile propuneri de revizuire a credinţelor religioase, fără să se ajungă la vreun consens. Astfel, teoria „căderii teologiei Părinţilor în filozofia elenistică” se dovedeşte a fi o acuzaţie în contradicţie evidentă înainte de toate cu realitatea istorică. Aşa cum mărturisesc chiar filozofi şi istorici din secolul al II-lea d. Hr., nu a existat niciodată în filozofie o învăţătură unitară în această privinţă. Spre exemplu epicureii negau atât de vehement posibilitatea divinităţilor de a pătimi încât pentru ei orice relaţie divino-umană devenise de neconceput, pentru că infecta viaţa cea fericită a zeilor cu sentimente bolnave de favoritism. Ei limitau pronia divină la simpla guvernare generală a fenomenelor cosmice şi negau orice implicare în treburile omeneşti. Zeităţile lor erau antropomorfice, corporale, bucuria lor era aceea de a nu fi influenţaţi în vreun fel din exterior, erau cu totul surzi la rugăciunile oamenilor, indiferenţi şi neimplicaţi în problemele omeneşti. Această poziţie radicală, extrem de ofensatoare pentru evlavia populară a fost contestată atât la nivel popular cât şi de toate celelalte şcoli filozofice, întrucât abolea nu numai teama superstiţioasă de zei, ci însăşi religia. Peripateticienii susţineau că zeii ar avea afecte, patimi, dar acestea nu erau rele atâta vreme cât erau temperate, supuse raţiunii. Stoicii timpurii susţineau că toate patimile erau tulburări iraţionale şi nefireşti, care trebuie mai întâi înfrânate, apoi eliminate. Mai târziu, cercurile stoicie au recunoscut caracterul pozitiv al „patimilor bune”: bucuria, prudenţa şi intenţia, prin care patimile destructive: plăcere, frică şi dorinţă puteau fi stăpânite şi eliminate. Practic ei au ajuns să identifice „apatheia” cu „eupatheia”. Zeitatea lor era impersonală, unică, identificată fie cu sufletul lumii, fie cu raţiunea seminală a lumii, fie cu lumea în sine. După Plotin, zeii depăşeau distincţia dintre pătimitor şi nepătimitor, fiind locuitori ai unei lumi paralele, care nu poate fi percepută de simţuri, numită lumea ideilor. Platoniştii vorbeau de un dumnezeu transcendent, mai presus de patimi, care este implicat în problemele umane numai în mod indirect, prin intermediari. Sfinţii Părinţi efectiv nu aveau cum să preia filozofia elenistică şi s-o introducă în învăţătura Bisericii pentru că nici filozofiile propovăduite de diverse cercuri, nici credinţele religioase populare nu erau în acord unele cu altele. Toate eforturile sincretiste din perioada elenistică au fost supuse eşecului, iar preluarea în creştinism a acelor încercări nereuşite de clarificare a adevărurilor existenţiale ar fi fost o absurditate inutilă.

A doua premisă susţinută de apologeţii tezei lui Harnack, care a fost demontată de Paul Gavrilyuk tot în primul capitol este cea conform căreia autorii textelor scripturistice ar fi vorbit despre un Dumnezeu supus pătimirilor asemenea oamenilor. Deşi limbajul autorilor scripturistici conţine numeroase antropomorfisme şi antropopatisme, traducerea Septuaginta, realizată de teologi iudei de mare valoare, arată că toate aceste pasaje trebuie interpretate şi înţelese cu totul altfel decât sugerează teologii moderni occidentali, care ţin cont doar de sensul etimologic, rupt de context al terminologiei ebraice. Aghiografii înşişi, deşi adesea vorbesc despre divinitate metaforic, prin analogii pur omeneşti pentru a fi cât mai pe înţeles omului simplu, se delimitează de orice interpretare antropomorfistă sau antropopatistă susţinând în acelaşi timp că Dumnezeu nu este ca omul, ca să-I pară rău (Num. 23, 19; Os. 13, 14), nu Se poate răzgândi (Ps. 102, 26-27; Mal. 3, 6; Evr. 1, 11-12; Iac. 1, 17), sălăşluieşte în „întuneric” (III Rg. 8, 12) şi „în lumina cea neapropiată” (I Tim. 6, 16), că Dumnezeul cel viu al evreilor este cu totul diferit de idolii neamurilor, fără viaţă sau supuşi pătimirilor şi morţii, că este interzisă orice reprezentare antropomorfistă sau asemănătoare oricărui element din lumea creată, întrucât nici o astfel de icoană nu Îl poate reprezenta adecvat pe Dumnezeu, etc. Învăţătura Bisericii despre nepătimirea lui Dumnezeu nu are ca temei disputele filozofice elenistice străine de revelaţia divină, ci se bazează chiar pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie, fiind în deplin consens cu acestea.

În al doilea capitol, autorul arată că termenul „apatheia” nu a fost preluat de Sfinţii Părinţi de la filozofii greci împreună cu interpretările acestora despre Dumnezeu, iar semnificaţia lui în învăţătura Bisericii este cu totul alta decât cea pe care teologii apuseni doresc să i-o atribuie, ţinând cont exclusiv de modul în care acest termen era înţeles în anumite curente filozofice antice. Semnificaţia de „nepăsare” „indiferenţă” a lui „apatheia” creştin este cu totul străină de gândirea ortodoxă. Cu referire la oameni, termenul „nepătimire” descrie în primul rând o stare virtuoasă care poate fi dobândită prin asceză atât în viaţa de familie cât şi în cea monahală; o stare în care, prin harul lui Dumnezeu şi prin lucrarea voinţei, creştinul este mai puţin predispus să cadă în păcate de moarte. În al doilea rând „nepătimire” se referă la starea desăvârşită de după înviere a celor care nu mai pot cădea în păcat şi al căror trup nu mai este supus stricăciunii şi morţii, care sunt consecinţele păcatului. Cu referire la Dumnezeu, termenul „nepătimire” delimitează pe adevăratul Dumnezeu de zeii mitologici înzestraţi de mentalitatea populară cu tot felul de patimi şi slăbiciuni omeneşti. Pronia Sa este lipsită de egoism sau de orice asociere cu răul. Relaţia cu oamenii nu-L întinează aşa cum socoteau epicurienii şi platoniştii despre zeii lor. Întrucât Dumnezeul nostru nu are trup şi suflet asemenea nouă, nu poate avea în mod direct experienţele asociate în mod caracteristic cu ele. În acelaşi timp, atât nepătimirea persoanelor umane cât şi nepătimirea lui Dumnezeu nu implică depersonalizare, cum încercau stoicii să-şi închipuie zeitatea perfectă, şi în nici un caz nu implică lipsa iubirii, dreptăţii şi a compasiunii.

Învăţătura Bisericii despre mânia lui Dumnezeu a fost explicată mai detaliat cu ocazia ereziei marcionite. Sfinţii Părinţi au arătat că un Dumnezeu care nu Se mânie împotriva păcatului nu poate fi nici bun, nici drept, nici iubitor, nici milostiv, nici inteligent. După cum iubirea potrivită firii nu este pătimaşă sau oarbă, tot aşa mânia cea dreaptă nu este necontrolabilă sau dăunătoare, ci are întotdeauna ca scop îndreptarea şi mântuirea aproapelui care a greşit. Dumnezeul Noului Testament este totodată şi Dumnezeul Vechiului Testament, întreit în persoane, şi nu există deosebire în privinţa atributelor fiinţiale între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul.

Următoarele patru capitole analizează dezbaterile hristologice din primele cinci secole şi demonstrează compatibilitatea între afirmaţia că Dumnezeu este nepătimitor şi pătimirea Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Reprezentanţii ereziei dochetiste, propovăduite de mai multe grupări gnostice şi alţi ereziarhi din secolul al doilea, susţineau că naşterea, pătimirea şi moartea Mântuitorului ar fi fost doar aparente întrucât suportarea acestora li se părea nevrednică de Dumnezeu. Părinţii i-au combătut, afirmând cu tărie că procesele naturale ale naşterii, creşterii şi morţii, la care a fost supusă întreaga fire a omului după căderea în păcat, nu sunt rele în sine, ci sunt puse de Dumnezeu în fire ca leac împotriva păcatului. Dacă pătimirea lui Hristos nu ar fi fost reală, atunci nici Euharistia nu ar fi putut avea rol de medicament al nemuririi, iar urmarea Domnului prin mucenicie ar fi fost ilogică şi fără rost. Paul Gavrilyuk surprinde cu deosebită fineţe întreaga complexitate doctrinară a învăţăturilor dochetiste precum şi răspunsul precis pe care l-a dat Biserica spre apărarea adevărului de credinţă.

După ce Sfinţii Părinţi au afirmat cu fermitate paradoxul Întrupării, comunicarea însuşirilor dintre firea umană şi firea dumnezeiască a lui Hristos şi compatibilitatea pătimirii şi a morţii cu Persoana divino-umană a Mântuitorului, au apărut ereticii patripasieni, care, apărând unitatea firii dumnezeieşti şi pătimirea Fiului, căzuseră în extrema opusă şi susţineau că întreaga fire dumnezeiască este pătimitoare. Biserica a respins şi această concepţie, afirmând că Persoanele Sfintei Treimi au participat în mod diferit la Întrupare şi că numai Fiul a fost împlicat în pătimirea lui Hristos.

Cei care s-au opus mai vehement patripasianismul au ajuns să exagereze diferenţa dintre Tatăl şi Fiul, căzând în subordinaţionism. Arienii puneau accent pe implicarea Cuvântului în pătimire spre a dovedi neasemănarea Acestuia cu Dumnezeul cel nevăzut, neschimbabil şi nepătimitor. Încercau să protejeze nepătimirea lui Dumnezeu Tatăl şi neimplicarea lui în treburile omeneşti, dar în acelaşi timp socoteau că nepătimirea firii dumnezeieşti este atât de incompatibilă cu firea pătimitoare luată de Mântuitorul la Întrupare încât refuzau să creadă în dumnezeirea Lui. Pe de o parte erau influenţaţi de teoriile mai multor filozofi greci precum Aristotel, Filon, Origen, Lucian şi Pavel de Samosata, dar mai ales de cele  ale lui Platon, întrucât susţineau necesitatea unui intermediar creat între Dumnezeu şi lume. Pe de altă parte accentul pus pe deosebirea dintre Dumnezeul nenăscut şi Cel născut arată înrudirea doctrinei lor cu teologia sinagogilor evreieşti şi faptul că pe drept cuvânt au fost numiţi de Sfinţii Părinţi „iudaizanţi”. Paul Gavrilyuk analizează critic cinci interpretări moderne apusene reprezentative ale ereziei ariene, abordând aspecte terminologice şi doctrinare de foarte mare profunzime şi subliniind modul în care Părinţii Bisericii au respins împreună cu teologia ariană mai multe interpretări filozofice elenistice, care o influenţau.

După ce s-a stabilit că Fiul lui Dumnezeu a pătimit în realitate şi nu doar în aparenţă, că doar Fiul S-a întrupat şi a pătimit, nu şi Tatăl, că Întruparea nu a micşorat dumnezeirea Fiului, a apărut o nouă extremă. Erezia diprosopistă, accentuând faptul că firea dumnezeiască este nepătimitoare, că Fiul este Dumnezeu asemenea Tatălui, că pătimirea lui Hristos a fost reală – împărţea Persoana Mântuitorului în două persoane distincte, întrucât pentru reprezentanţii ei părea imposibil paradoxul ca „Dumnezeul cel nepătimitor să pătimească”. Cel mai important teolog ortodox care s-a opus învăţăturii propovăduite de episcopii Nestorie al Constantinopolului şi Theodor al Mopsuestiei a fost Sf. Chiril al Alexandriei. Pentru a înţelege corect teologia mărturisită de Sf. Chiril este nevoie mai întâi să renunţăm la încadrarea Sfinţilor Părinţi din secolul al V-lea în două şcoli opuse între ele, alexandrină şi antiohiană, fiecare puternic influenţată de o serie de filozofi din antichitatea greacă şi cu o hristologie divergentă din cauza acestor influenţe, pentru că o astfel de concepţie, al cărei principal susţinător este chiar teologul luteran Adolf Harnack, este o pistă falsă, departe de realitatea istorică. Disputa teologică între ortodocşi şi diprosopişti nu-şi are rădăcina în ideile filozofiice precreştine, ci în modul în care Sfinţii Părinţi au articulat distincţiile doctrinare cu privire la teologia Întrupării, teologie în totală opoziţie cu toate sistemele filozofice antice. Elementul central al teologiei Sf. Chiril a fost textul chenotic din Epistola Sf. Ap. Pavel către Filipeni, pe care l-a tâlcuit în modul cel mai literal cu putinţă. Sf. Chiril nu este un teopashit inconsecvent şi ezitant, aşa cum este acuzat de teologii moderni apuseni susţinători ai tezei căderii teologiei în filozofia elenistică, ci teologul care a exprimat cel mai clar paradoxul Întrupării, adică unirea într-o singură Persoană a celor două firi, cu păstrarea specificului fiecărei firi, fără împărţire sau schimbare.

Concluzia lucrării lui Paul Gavrilyuk este că acuzaţia teologilor moderni apuseni că Sfinţii Părinţi ai Bisericii ar fi fost „impasibilişti” asemeni filozofilor elenişti, cu excepţia unor minorităţi „pasibiliste” categorisite ca eretice, şi că Biserica ar fost în totală opoziţie cu autorii scripturistici „pasibilişti” – este complet greşită.

Lucrarea Pătimirea Dumnezeului nepătimitor este o teză ortodoxă deosebit de valoroasă în primul rând în contextul discuţiilor ecumenice interconfesionale moderne, întrucât abordează o problemă dogmatică foarte actuală, foarte disputată, esenţială pentru înţelegerea corectă a teologiei Bisericii Ortodoxe fixate la primele şase Sinoade Ecumenice, dar din păcate complet neînţeleasă şi denaturată în cercetările teologilor apuseni moderni. Se adresează mai ales ierarhilor şi teologilor care sunt chemaţi să mărturisească ferm şi neclintit adevărul de credinţă şi să ţină piept provocărilor eterodoxe sincretiste din cadrul dialogului cu teologii apuseni, dar şi fiecărui credincios creştin care vrea să aprofundeze învăţătura mântuitoare pe care ne-au lăsat-o Sfinţii Părinţi.

Citește despre: