Pocăinţa în Antichitatea târzie. Asceza la Părinţii răsăriteni şi organizarea vieţii creştine

„Pocăinţa era un cifru pentru trăirea poruncilor lui Hristos şi în această calitate conţinea întreaga varietate a ascezei şi nevoinţei creştine, atât timp cât ele erau mereu orientate către dobândirea asemănării cu Hristos, prin Hristos, Care este singurul izvor al pocăinţei şi singurul său scop autentic”

Metanoia sau pocăinţa reprezintă un concept fundamental pentru teologia Bisericii Ortodoxe. Prima poruncă a lui Hristos a fost: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc. 1, 15), iar Părinţii au văzut în ea temelia urcuşului duhovnicesc către Dumnezeu. Literatura patristică abundă de lucrări despre Taina Spovedaniei şi pocăinţă, dar, din nefericire, mulţi cercetători moderni au deviat de la interpretarea autentică, în duhul Părinţilor, a conceptului de pocăinţă, marginalizându-l ca element auxiliar, opţional al vieţii creştine.

Lucrarea Pocăinţa în Antichitatea târzie. Asceza la Părinţii răsăriteni şi organizarea vieţii creştine (cca 400-650 d. Hr.) scrisă de patrologul englez ortodox Alexis Torrance (doctor în teologie la Oxford şi lector la Universitatea Notre-Dame) reprezintă o abordare proaspătă, fidelă cugetului Părinţilor, a conceptului de pocăinţă. Această nouă apariție editorială este cel de-al nouălea volum din Colecţia Patristica, Seria Studii, a Editurii Doxologia, traducerea din limba engleză fiind realizată de Dragoş Dâscă. 

Miza cărţii este demonstrarea faptului că, departe de a fi o normă penitenţială încadrată în limite bine stabilite (precum în Apus), pocăinţa este de fapt „cel mai important factor determinant pentru viaţa creştină” (p. 257). Aspectul inedit îl reprezintă provocarea metodologică de a aborda conceptul de pocăinţă în prima jumătate a mileniului creştin prin prisma unui cadru de analiză întreit: pocăinţa iniţială, pocăinţa existenţială şi cea după modelul Hristos. Izvoarele autorului sunt Părinţii greci ai Bisericii, în principal Marcu Ascetul, Ioan şi Varsanufie din Gaza, şi Ioan Scărarul, fiindcă aceştia sunt autori normativi pentru disciplina ascetică a Bisericii şi au exercitat o influenţă covârşitoare asupra Părinţilor care au scris după ei.   Structura cărţii este menită să-l ajute pe cititor să înţeleagă intenţia autorului de a reliefa locul pocăinţei în trăirea Părinţilor Bisericii. Prima parte (capitolele I-III) reprezintă o introducere în istoria fascinantă a cercetării ştiinţifice a pocăinţei în Biserica primară, fiind trecute în revistă principalele lucrări despre acest subiect de la Reformă până în zilele noastre. Urmează lămuriri legate de terminologia conceptului de metanoia, raţiunile care au stat la baza folosirii sale atât în perioada clasică a civilizaţiei greceşti, cât şi în Vechiul şi Noul Testament. Remarcăm secţiunea „Pocăinţa în Noul Testament: pocăinţa după modelul Hristos”, unde sunt analizate principalele pilde de pocăinţă evanghelică. „Orice sens de pocăinţă pentru ceilalţi în Evanghelii îşi găseşte expresia în viaţa, moartea şi Învierea răscumpărătoare a lui Hristos care este pentru evanghelişti piatra de temelie a acestui mod de gândire” (p. 94). Capitolul al III-lea discută despre Taina Pocăinţei în Biserica primară, demonstrând faptul că pocăinţa se prezintă în această perioadă ca un concept multistratificat; principalele izvoare analizate aici sunt Păstorul lui Herma, Părinţii Apostolici, iar Tertulian şi controversa donatistă sunt prezentate ca devieri, anomalii în cadrul unei tradiţii mai vaste.

  A doua parte a cărţii cuprinde capitolele IV-VI, care sunt dedicate analizei lucrărilor Sfinţilor Marcu Ascetul, Ioan şi Varsanufie din Gaza, şi Ioan Scărarul prin prisma cadrului de lucru întreit: pocăinţa iniţială, pocăinţa existenţială şi cea după modelul Hristos. Autorul, pe de-o parte, demonstrează unitatea de opinii a acestor autori ascetici separaţi de intervale de timp şi locaţie geografică, iar pe de altă parte, sunt evidenţiate aspecte particulare ale teologiei lor: rolul botezului la Marcu Ascetul şi importanţa împlinirii poruncilor. „Pocăinţa personală se află la baza «redescoperirii darului primit la botez» (acesta fiind Hristos ascuns în odaia inimii) şi a asimilării chipului de vieţuire hristic arătat în porunci (mai ales în porunca iubirii aproapelui)” (p. 169); integrarea pocăinţei bisericeşti şi monahale la Sfinţii Varsanufie şi Ioan şi interacţiunea cu mirenii în lucrarea Tainei Pocăinţei; legătura fermă pe care o stabileşte Ioan Scărarul între ortodoxia credinţei şi practicarea pocăinţei: „Credinţa ortodoxă era necesară, dar trebuia să fie pusă în lucrare printr-o pocăinţă curăţitoare. Poate că pentru Ioan ereticul nu află pocăinţa adevărată, dar este, de asemenea, ca un monah drept-credincios să nu se poată schimba cu adevărat dacă nu lucrează neîncetat virtuţile” (p. 237).

 

De la același autor

Ultimele din categorie